Ce i-au făcut comuniştii dirijorului Constantin Silvestri
Despre Constantin Silvestri, George Enescu ar fi spus, chiar pe patul de moarte, că nu e un compozitor regional, ci universal. E o afirmaţie culeasă de Theodor Bălan, biograful lui Constantin Silvestri, şi reluată în Constantin Silvestri – biografie necunoscută (Ars Docendi, 2013) de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu. Poate că unii nici nu mai ştiu cine a fost Constantin Silvestri. Mulţi îşi amintesc însă de el ca de un dirijor excepţional. A fost cît se poate de universal şi ca dirijor, cu un succes fulminant în Occident.
În România, colegii de breaslă au încercat mereu să-l marginalizeze. Tot aşa cum Celibidache n-a putut veni o vreme în vizită, în ţară, din pricina invidiei unor responsabili locali cu ale muzicii, nici Silvestri, în ciuda talentului excepţional, n-a putut accede uşor la pupitrul orchestrelor importante din România. A fost totuşi recunoscut şi mereu susţinut de personalităţi a căror părere conta cu adevărat: George Enescu sau Mihail Jora.
În cartea amintită, Ioana Arnăuţoiu a strîns o mulţime de informaţii despre Silvestri, din arhivele fostei Securităţi, de la CNSAS, fiindcă, asemeni lui Celibidache, şi Silvestri a intrat în vizorul temutei instituţii, mai ales din momentul în care n-a mai vrut să se întoarcă în România.
În 1957, prima dată după Război cînd a primit voie să meargă în Occident, a dirijat o serie de concerte la Londra, uluindu-i, pur şi simplu, şi pe spectatori, şi pe critici. Cariera lui internaţională a fost atunci brusc lansată. A primit o mulţime de invitaţii şi premii. Securitatea începuse însă a se interesa cu cine se întîlnea şi ce discuta.
Onorarea invitaţiilor din străinătate stătea mereu sub semnul întrebării. Mereu existau probleme cu acordarea vizelor de ieşire din ţară. Astăzi e de-a dreptul incredibil să constaţi cum drumurile şi cariera unui asemenea muzician depindeau de voinţa şi socotelile meschine ale unor politruci total inculţi.
În ţară, pentru a dirija opera Oedip, a fost nevoit să accepte cenzurarea unor pasaje care conţineau „elemente mistice“. Textul tragediei antice a lui Sofocle trebuia adaptat ideologiei comuniste. Silvestri îi trata cu dispreţ pe reprezentanţii puterii comuniste. În schimb, Securitatea îl evalua cu atenţie. Ioana Arnăuţoiu a descoperit la CNSAS note şi referate despre el, făcute de colegi sau chiar de studenţi de-ai săi. Într-o asemenea referinţă, compozitorul Anatol Vieru scria că „Una din greşelile adînci ale lui Silvestri este cosmopolitismul. Ataşamentul pentru muzica decadentă occidentală...“ Un student pe nume Constantin Ghinea îşi caracteriza profesorul ca fiind „politiceşte nesincer (...) şi chiar ostil regimului nostru.“
Din 1958, Silvestri merge din turneu în turneu. Succesele vin unul după altul. La Londra, un public entuziast îl obligă, pur şi simplu, să repete Bolero-ul de Ravel. Presa internaţională îl copleşeşte cu laudele. Dirijează mari orchestre ale lumii şi nu mai revine în ţară (fără să renunţe însă la cetăţenia română). Securitatea şi conducătorii comunişti încep să se agite. Ar vrea în continuare să-l ţină sub control, dar evită acţiuni deschise împotriva lui, temîndu-se să nu provoace un mare scandal internaţional.
Aici ar fi de amintit un episod pe care George Ivaşcu, fost activist PCR în ilegalitate şi apoi conducător al revistelor Contemporanul, Lumea şi România literară, i l-a povestit lui Nicolae Manolescu. La începutul anilor ’60, însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a cerut lui Ivaşcu să meargă la Silvestri, să-l convingă să se întoarcă în ţară. Ivaşcu l-a auzit însă şi pe Chivu Stoica, prim-ministrul de atunci, spunînd ceva de genul că, după ce se va întoarce Silvestri, se vor ocupa ei de el. Suna rău. George Ivaşcu s-a dus atunci la dirijor şi, într-un act de mare curaj, în loc să-l convingă să se întoarcă, i-a spus că ar fi mai bine să rămînă în Occident.
Dintr-o notă strict secretă, găsită de Ioana Arnăuţoiu la CNSAS, reiese că, în timp ce dirijorul concerta în Berlinul răsăritean, rezidenţa Securităţii de pe lîngă ambasada română de acolo propunea conducerii Ministerului de Interne „să fie adus acasă de la Berlin“. Cu alte cuvinte, să fie răpit. În răspunsul de la Bucureşti se spune: „Tov. Ministru Drăghici a ordonat să-l lăsăm pe C. Silvestri să-şi facă de cap cu hoinăreala lui. Să nu-l luăm de la Berlin.“
Cam aşa se puneau problemele în acea perioadă. Cînd devine evident că Silvestri nu mai avea de gînd să se întoarcă, Securitatea se decide totuşi să acţioneze. Invocă neadevărul că muzicianul ar fi plecat în interes de serviciu pentru statul român şi că rămînerea sa în Occident ar însemna, deci, „trădare de patrie“. Nu i se deschide un proces propriu-zis de trădare, dar, folosind această acuzaţie, Securitatea face o serie de percheziţii la domiciliul său din Calea Victoriei nr. 128A. Averea îi este pusă sub sechestru.
Şi aici apar dedesubturile cele mai josnice ale felului în care funcţiona statul comunist, aduse la lumină prin studiile Ioanei Arnăuţoiu. Printre bunurile lui Constantin Silvestri erau unele de mare valoare. Pe lîngă o importantă colecţie de timbre, avea şi circa 90 de tablouri semnate, printre alţii, de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Andreescu, Palady sau Petraşcu. Din arhive reiese că la succesivele inventare pe care organele statului le făceau asupra acestei averi, numărul tablourilor era tot mai mic. Printre „vizitatorii“ averii sechestrate din locuinţa lui Silvestri, documentele menţionează şi doi demnitari comunişti, magistratul militar Adrian Dimitriu şi preşedintele Consiliului de Stat pentru Artă şi Cultură Pompiliu Macovei, ambii cunoscuţi drept colecţionari de tablouri şi obiecte de artă.
În cele din urmă, întreaga avere a fost înstrăinată. Unde or fi astăzi tablourile lui Constantin Silvestri? Poate nu e prea tîrziu de făcut o investigaţie. După moartea soţiei sale, casa din Calea Victoriei devine loc de întîlniri conspirative ale Securităţii.
În 1969, la numai 56 de ani, moare şi Constantin Silvestri, după ce în ultima parte a vieţii a condus Filarmonica din Bournemouth (Anglia), pe care a ridicat-o la standarde nevisate pentru o orchestră de provincie. E înmormîntat în cimitirul din Bournemouth, iar pe piatra sa funerară scrie: „«The Maestro» of the Bournemouth Symphony Orchestra 1961-1969. An outstanding musician and a remarkable man.“