Ce e muzica?

25 noiembrie 2015   TÎLC SHOW

„O mişcare. Ce anume se mişcă? Nimic altceva decît conştiinţa noastră. Se poate chiar ca, fără a auzi sunetele, să ­simţi muzica. Deci este totuşi conştiinţă.“ În aceste cîteva cuvinte, Sergiu Celibidache desluşeşte o taină ce părea de neexplicat. Dirijorul a rostit explicaţia într-un interviu pe care i l-a acordat realizatorului de emisiuni muzicale Klaus Lang în 1974. Klaus Lang a inclus interviul în cartea sa despre relaţia dintre Furtwängler şi Celibidache, tradusă recent şi în româneşte, la Editura Humanitas.

O carte despre care deja a scris Sorin Lavric în România literară, sub titlul „Saltimbancul, pilastrul şi sfinxul“, unde sfinxul este Herbert von Karajan, pilastrul – Wilhelm Furtwängler, iar saltimbancul – Sergiu Celibidache. Da, „Celi“ era criticat în presa germană, la începutul carierei sale, pentru „comicul involuntar“, „paşii de step“, „jocul de picioare pugilistic“, „palmele rotitoare“, „nestăpînirea extramuzicală“, „dansul exagerat“, „gemetele, pufăielile şi mormăiala forţată“. În schimb, marele „pilastru“ al Filarmonicii din Berlin, Furtwängler, dirija aproape fără gesturi, iar „sfinxul“ Herbert von Karajan conducea orchestra cu ochii închişi. Nimeni nu e perfect, s ar putea spune. Celibidache a condus Filarmonica din Berlin în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, cînd oraşul era încă în ruină, iar dirijorul ei principal, Furtwängler, era ţinut deoparte şi trecut prin nemeritate procese de „denazificare“. Berlinezii aşteptau întoarcerea lui Furtwängler, pe care-l considerau dirijorul de drept al Filarmonicii. La început, temperamentalul Celibidache i-a surprins pe berlinezi, dar în cele din urmă foarte mulţi dintre ei aveau să-l aprecieze enorm. Furtwängler însuşi era foarte încîntat de cel care-i conducea orchestra şi privea bufoneriile sale scenice ca pe ceva trecător. De altfel, corespondenţa dintre ei, pe care Klaus Lang o publică în carte, dovedeşte relaţia foarte bună pe care o aveau în acei ani. Şi de remarcat că nici Furtwängler, nici Celibidache nu l sufereau pe Karajan, socotindu-l prea ambiţios şi capabil de orice pentru a-şi potenţa propria carieră.

Celibidache îl considera pe Furt­wängler un adevărat model şi susţinea că n-a avut niciodată intenţia să-l concureze „M-am bătut ca un nebun pentru ca Furtwängler să fie denazificat. Mă simţeam mîndru să-i spun: «Domnule Doctor, iată orchestra dumneavoastră». În ultimii ani de viaţă însă, Furtwängler s-a îndepărtat de Celibidache, influenţat de tot felul de intrigi şi clevetiri, lucru admis ulterior şi de soţia sa, Elisabeth Furtwängler. Spre deosebire de mai înţeleptul Furtwängler, mai tînărul Celibidache îşi dorea o orchestră perfectă, ceea ce-l făcea să intre adesea în conflict cu instrumentiştii. Repetiţiile sale era multe şi grele. Asta s-a putut vedea şi la Bucureşti în 1979, cînd a susţinut cîteva repetiţii deschise, cu Filarmonica „George Enescu“. Cei care făceau parte atunci din orchestră s-ar putea să şi amintească şi astăzi perdafurile încasate de la maestru. Conflictele cu orchestra au fost probabil şi principala cauză pentru care, la moartea lui Furtwängler, în 1954, nici nu s-a mai pus problema ca dirijorul de origine română să-i fie urmaş la conducerea Filarmonicii din Berlin. „Nu voiam să devin urmaşul lui Furtwängler. Nimeni nu poate fi urmaşul lui Furtwängler“ – îi declara Celibidache lui Klaus Lang, douăzeci de ani mai tîrziu. Cu toate astea, e evident că felul în care a fost îndepărtat l-a costat foarte mult. Urmaşul marelui Furtwängler la pupitrul Filarmonicii berlineze a fost, cum ştim astăzi, Herbert von Karajan. Ambiţia a învins perfecţionismul.

Mulţi ani mai tîrziu, după lungi turnee şi perioade în care a condus cîteva orchestre importante, Celibidache a preluat, ca titular, Filarmonica din München, unde i s-a dat mînă liberă şi pe care a ridicat-o pe culmi de strălucire.

Cartea lui Lang, documentată nemţeşte, descurcă toate iţele conflictului postbelic de la Filarmonica din Berlin, un capitol semnificativ din istoria muzicală a Germaniei. Dincolo de asta însă, ne înfăţişează şi teribila personalitate a lui Celibidache. Iată cum povesteşte momentul primului interviu pe care dirijorul i l-a acordat în 1974: „Lucrînd la radiodifuziune am avut, desigur, o mulţime de parteneri de interviu. Mărturisesc totuşi că niciodată nu m-am găsit în faţa unei firi mai temperamentale, mai îndărătnice, dar şi mai contradictorii. Am îndurat erupţiile unui vulcan, şi nu o dată am tras cu ochiul spre uşă ca să-mi pregătesc fuga, în cazul unei agresiuni fizice“. Celibidache e renumit şi pentru virulentele sale opinii despre alţi muzicieni. Lang redă cîteva în carte. Despre un alt dirijor faimos, Karl Böhm, „Celi“ spunea, de exemplu: „Şi dacă muzica există în om, de ce sîrguinciosul Böhm n-a găsit-o încă?“. Dar poate nimic nu se compară cu vorbele rostite despre cel considerat marele său rival. „Şi Karajan: da, ştiu, el entuziasmează masele. La fel şi Coca-Cola.“ Felul în care Celibidache înţelegea muzica pare să n-aibă egal.

Mai multe