Ce are ea și nu am eu?

…chit că expertiza mea în domeniul muzicii românești s-a oprit undeva între Mirabela Dauer și Semnal M. De domnișoara (doamna?) Delia și de cîntecul pomenit în titlu am auzit întîmplător, de la o cunoștință din țară, care mi-a trimis un video, acum cîțiva ani. Dar, după cum se poate lesne observa, a avut un impact suficient pentru a servi drept inspirație textului care urmează.

Fără a intra în arcanele psihologiei, atunci cînd ceva lasă o impresie durabilă e limpede că ți-a atins cumva, pe undeva, o coardă sensibilă. Acest „ceva” poate fi chiar orice: o vorbă aruncată în vînt sau un vînt care stîrnește pe neașteptate o ploaie de castane în Parcul Central din Cluj; o bancă dintr-un parc asociată cu o iubire sau o iubire asociată cu o carte; un banc cu Bulă sau o arie din Verdi; un miros de chiftele sau aroma ierbii proaspăt cosite. Orice. A căuta acestor asocieri explicații strict raționale e vînare de vînt. Cu toatele ating cumva resorturi sufletești delicate, printr-un joc al ricoșeurilor de multe ori imposibil de explicat. Asta însă nu le face mai puțin eficiente. Dimpotrivă. Pe scurt, prăjiturelele lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut joacă un rol-cheie, chiar dacă rolul lor rămîne imposibil de definit cu precizie. N-o mai lungesc.

Prăjiturica mea, după alegerile din România, a fost cîntecelul mai sus pomenit. Uitîndu-mă la rezultate, m-am gîndit imediat la toți politicienii care au stat și s-au scărpinat în creștet, întrebîndu-se, precum Delia, „Ce are ea și nu am eu?“. Ce are acest partid apărut de nicăieri, AUR, și n-avem noi? Cum ne-a furat, chiar de sub nas, electoratul, la fel cum i-a furat rivala bietei Delia iubitul – „De ce în fața mea vă zîmbeați pe ascuns?”. A căuta aici explicații „științifice” este, științific vorbind, o pierdere de vreme. Nu poți găsi explicații „raționale” pentru vibrațiile subconștientului, cum nu poți găsi nici între prăjiturelele lui Proust și ceea ce urmează. Sigur, post-factum, s-au găsit și experți, critici literari, dacă preferați, care să ne explice „ce a vrut să ne spună poetul”, vorba… poetului Ion Mureșan. E plină lumea de ei și-n America.

Sigur, precum în America, mass-media au fost prinse cu pantalonii în vine de o mișcare care s-a dezvoltat concomitent la firul ierbii, față către față, cu autocarul auriu, și-n bulele social media – ambele ignorate cu o superioritate blazată de către gazetarii care nu mai fac altceva decît să se citească unii pe ceilalți. Sigur, ceva interese mai mult sau mai puțin ascunse vor fi fiind atît în spatele noului partid, cît și al harismaticului domn Călin Georgescu, aspirant la fotoliul de „premierul nostru”. Similaritățile dintre mesaje sînt prea evidente pentru a fi coincidențe.

Și totuși.

A te opri la aceste explicații înseamnă, încă o dată, a-ți fura singur căciula. Te poți îmbăta cu apă rece, îi poți acuza pe toți acești votanți că sînt noii vadimiști, lumpen-proletari, inculți, nostalgici ai comunismului, manipulați de servicii dinlăuntru sau din afară, victime economice în căutarea unor defulări daco-mioritice – pe scurt, niște frustrați. Și poate, pe ici, pe colo, chiar ai avea dreptate. Dar asta nu înseamnă nici c-ai înțeles ce se întîmplă și nici că-i „combați” – dimpotrivă. Faptul că tu ești mai frustrat decît frustrații despre care vorbești s-ar cuveni să te pună pe gînduri. Înseamnă că ți-a scăpat ceva. Iar faptul că îi ataci în devălmășie, fără discernămînt, cu disprețul tău educat, nu face altceva decît să le confirme convingerile. După cum ne spunea în liceu domnul Crișan, profesorul de istorie – și o spunea în anii ’80, cînd se făcea pușcărie pentru și mai puțin: „Dacă noi le tot spunem capitaliștilor că sînt pe moarte, ce să facă și ei, săracii? Se apără!”.

Să lăsăm pentru moment la o parte absenteismul și să ne îndreptăm atenția strict asupra celor care au votat în diaspora. „Spune tu, nu e ciudat?” – se întreabă Delia, așa că să ne întrebăm și noi: nu e ciudat că în diaspora, pînă deunăzi lăudată și dată de exemplu de spirit civic, atașament la valorile democratice ș.a.m.d., AUR a ieșit pe locul doi, imediat după USR? Nu e ciudat că, peste noapte, „diasporenii” s-au remetamorfozat în căpșunari, parchetari și lumpen-diaspora, potrivit unor fini analiști și intelectuali, luați pe nepregătite, precum Delia? Pentru unul care a participat la două rînduri de alegeri „ciudate” în SUA, cu rezultate neprevăzute de nici un expert, sentimentul de déjà-vu e neliniștitor. De o parte avem explicația „trumpiștilor”, de cealaltă, pe cea a „lumpenilor”. S-ar crede că deștepții educați s-au strîns cu toții în cealaltă tabără.

Deștept de-aș fi, simpla apartenență la o „turmă de deștepți” m-ar pune pe gînduri, taman pentru că o gîndire în turmă nu mai e gîndire. Pentru asta, însă, e nevoie și de o doză zdravănă de bun-simț țărănesc pe care, da, l-am pierdut. Da, sîntem lumpeni, dar sîntem lumpenii gîndirii – ne-am pierdut bunul-simț țărănesc și nu l-am dobîndit încă pe cel trecut prin filtrul gîndirii autonome. (Notă: Pentru a evita noi acuzații, mă grăbesc să precizez că n-am votat nici cu Trump și nici cu AUR.) Da, USR-PLUS nu e AUR. Da, par a fi la poluri opuse, dar așa pare a fi și cîntecul Deliei, pentru cei care privesc video-ul oficial. Considerați aceasta o atenționare formală: video-ul cu pricina nu e recomandat persoanelor cu naturelul simțitor. Dăunează grav sănătății estetice. Cîntecul e una, prezentarea, cu totul altceva. Cu kitsch-ul pre kitsch călcînd. Tocmai de aceea, mi-e greu să spun dacă respectivul cîntec mi-a rămas înșurubat în minte datorită muzicii sau din cauza prezentării. Sau ambelor. Mai contează?

Și-acum putem, în sfîrșit, răspunde la întrebarea „Ce are ea și nu am eu?”. Atît USR-PLUS, cît și AUR au, în feluri diferite, ceea ce nu au partide precum PNL sau PSD. Au, cel puțin deocamdată, abilitatea de a stîrni visarea – visul unei societăți civilizate, curățată de corupție, sau visul unei Românii cu un proiect de țară care să ne redea o identitate și un scop. Sau ambele. Mai contează? Important e visul. Bătăliile viitorului vor fi bătălii pentru visuri. Pentru că de un vis sau altul avem cu toții nevoie. Cu toții avem nevoie de un Moș Crăciun.

La anul și la mulți ani!

P.S. Cu această ocazie, nădăjduiesc că am lămurit-o și pe domnișoara (doamna?) Delia: degeaba și-a uscat iubitul după ce ploaia l-a udat. În momentul în care i-a mărturisit că „și fără flori e ușor de iubit”, l-a pierdut. Negînd importanța florilor, a negat importanța visării. L-a uscat de pomană.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).