Ce a mai dispărut din București
De ani buni, lumea nu-și mai bate covoarele în fața blocului, iar acel cadru din bare vopsite de obicei în verde, numit „bătător de covoare”, pe care îl foloseau și copiii pe post de poartă de fotbal, nu mai poate fi văzut decît extrem de rar.
N-am mai observat proprietari care să-și spele mașina în fața blocului. Nu mai iese omul duminica sau sîmbăta, ca înainte, cu cîrpa sau buretele și ligheanul cu detergent, să umple mașina și strada de spume curgătoare.
La intersecțiile semaforizate nu mai există „spălători de parbrize”. Au dispărut complet, de parcă i-ar fi înghițit pămîntul, la fel de brusc cum obișnuiau să apară, tot ca din pămînt, în fața șoferilor, cu instrumentele lor de cauciuc, apucîndu-se de treabă chiar fără să ceară voie.
Nu mai sînt nici copiii care cîntă sau cerșesc la metrou (evident, zilele astea, „de COVID”, nu prea mai sînt nici altfel de călători). Multora dintre noi ne vor rămîne însă în minte acele cîntece obsedante de tip „Mamelor din lumea-ntreagă…”
Altădată un adevărat „brand de țară”, „aurolacii” sînt din ce în ce mai scumpi la vedere. E de presupus că s-au împuținat considerabil. Mai apar pe la Gara de Nord sau într-un loc de pe strada Luterană.
„Bomboanele agricole”, așa cum li se zicea semințelor „de bostan, de floare, băieți!”, se găsesc acum sărate și deja curățate în orice supermarket. Clasicele vînzătoare care le ofereau pe stadioane sau direct pe stradă, cu amintita strigare, din cîte o pungă largă ori un coș, avînd drept măsură un păhărel de lemn, au dispărut.
Nu mai există obiceiul de a se face coifuri din ziare, cînd e cald, mai ales pe stadioane. Acum sînt șepci pentru toată lumea și nu prea mai sînt ziare.
Dispărute sînt și sifoanele și sifoneriile cu sticlele, capsulele, cozile, discuțiile, zgomotele, restricțiile și întregul specific din jurul lor. A rămas doar conceptul de „sifonare”, în sens de delațiune, o activitate ce se dovedește mai peren umană chiar decît obișnuința de a fabrica și a bea pomenitul lichid.
Nu mai există telefoane publice. Cine-și mai amintește de cabinele deasupra cărora era un disc de tablă alb și rotund pe care scria cu albastru „TELEFON”?
N-am mai văzut jucîndu-se alba-neagra pe lîngă piețe sau pe la colțuri de stradă. Probabil că, pe de-o parte, populația de la noi deja s-a cam „imunizat” și „afacerea” nu mai rentează, iar pe de altă parte, marii maeștri ai acestui sport s-au orientat către piețe mai bogate din lume și cu indivizi mai creduli.
Nici acțiuni nu se mai cumpără prin piețe și alte locuri publice, cum se întîmpla pe vremea așa-numitei privatizări (populare) inițiate de Guvernul Văcăroiu.
Nu mai există „valutiști” ambulanți. Aproape că am uitat de „țeapa” numită „Maradona”.
Au dispărut aproape cu desăvîrșire cîinii vagabonzi, vestiții „maidanezi” care pînă nu demult declanșau atîtea energii civice și făceau să curgă valuri de cerneală, nenumărate doze de vaccin antirabic și chiar sînge de om nevinovat.
Căruțele trase de cai au dispărut și ele din Capitală, dar cui îi e dor să le mai vadă n-are decît să iasă puțin pe șoselele și străzile comunelor din împrejurimi.
Trabantul, Wartburgul, Lada, Moskviciul și, bineînțeles, Dacia 1300, care într-o vreme formau aproape întreg peisajul automobilistic, mai pot fi astăzi rarisim descoperite în trafic sau prin parcări, ca niște adevărate piese de muzeu.
Nu mai auzi strigîndu-se „Haine vechi!”, „Sticli goale cumpăă…!”, „Repar butoaie!”, „Mătura, măturica, măturea!”, „Geamuuuri!” și nu mai vin gaborii din zona Mureșului, cu pălăriile și mustățile lor, să vîndă cuțite, oale sau crătiți smălțuite.
Nu mai vezi pe stradă copii care să bată mingea sau să joace gălăgios leapșa, șotron, elasticul, țară, țară, vrem ostași, poarca, hoții și vardiștii și multe altele asemenea…
Au dispărut „melcii” de gunoi din sectorul 3 și nu numai, acele construcții rotunde și roșii din cărămidă și beton, în care se depozitau gunoaiele.
Nu mai sînt cizmării. Cu unul dintre ultimii reprezentanți ai breslei, foarte în vîrstă, am făcut eu la un moment dat un interviu. Pe locul atelierului său e acum un bloc nou.
Nu mai există PSM, dar încă există PRM și mai există și săli de bingo. Continuă să existe și acele nenumărate afișe lipite pe stîlpi, pe care scrie „Executăm foraje de mică și mare adîncime”.
Or mai fi și altele pe care le-am uitat, însă temerea mea e ca, după lunga perioadă de carantină în care ne aflăm, să nu dispară multe alte lucruri, dar, mai ales, să nu cumva să reapară unele dintre cele enumerate mai sus.