Cazul „ca şi“

13 ianuarie 2016   TÎLC SHOW

În excelentul articol „România lui «ca şi». Mic studiu de sociologie a inculturii“, publicat în luna decembrie pe site-ul contributors.ro şi reluat într-o broşură de editura Humanitas, Lucian Boia aduce autoritatea, talentul şi umorul său în sprijinul unei poziţii pe care mai mulţi lingvişti au susţinut-o, în ultimii ani, din păcate cam fără succes. Cu ironie inteligentă şi eficientă, identificînd şi sintetizînd cu exactitate datele problemei, autorul îşi fixează doi adversari imediaţi: proliferarea, în ultimele decenii, a construcţiei ca şi în locul simplului ca („al calităţii“) – şi, într-un plan mai general, obsesia naţională a evitării cacofoniei. Lucian Boia reuşeşte să convingă în ambele direcţii; e semnificativ că multă lume se declară iritată de mania lui ca şi, dar foarte puţini îndrăznesc să atace mitul cacofoniei. Binevenit este, în aceeaşi dezbatere, articolul profesorului Szilágyi N. Sándor, publicat în replică pe acelaşi site – „Reflexii pe marginea fenomenului «ca şi». Mic studiu de sociologie a conformismului“ –, în care sînt aduse numeroase şi solide dovezi despre constituirea spaimei de cacofonie în cultura română, ca fenomen istoric atipic, fără corespondente exacte în alte limbi şi culturi. Cu mult haz şi cu multă competenţă științifică, autorul lămureşte, într-o perspectivă sociolingvistică, situaţia variantei standard între alte variante ale limbii şi explică relativismul normei, criticînd abuzul de stigmatizare socială şi culturală prin apel la faptele de limbă. De fapt, principala diferenţă între poziţiile celor doi autori stă în stigmatizarea sau acceptarea inovaţiei ca şi, reflex al preferinţei pentru limba standard ca fenomen de cultură înaltă – respectiv pentru varietatea limbii în uz. Ambii autori susţin însă o idee la care mi se pare important să ne raliem: că ar fi momentul de a renunţa la obsesia cacofoniei, o construcţie culturală inutilă şi chiar dăunătoare (pentru că poate provoca schimbări care îngreunează exprimarea).

Vînătoarea de cacofonii este un exemplu de „lingvistică populară“ (Folklinguistics), care poate deveni ea însăşi obiect de studiu: se bazează pe opinii despre limbă de uz curent, răspîndite mai ales prin şcoli şi prin edituri, fără a fi fost produse sau validate de specialişti. Atît identificarea cacofoniilor (într-o accepţie redusă faţă de cea etimologică), cît şi aşa zisele „cacofonii admise“ circulă de multă vreme din om în om (uneori, din păcate, de la profesor la elev), fără să li se poată identifica o sursă autorizată. Miturile lingvistice pot fi uşor criticate sau ridiculizate, dar ajung să producă efecte, chiar schimbări în uz, tocmai pentru că vorbitorii se ghidează după ele. În cazul condamnării cacofoniei (o recomandare stilistică, de natură estetică, transformată în greşeală capitală), răspîndirea prin şcoală şi apoi transformarea în mijloc de stigmatizare se explică şi prin uşurinţa depistării: identificarea unei secvenţe sonore sau grafice cu posibilă lectură scatologică este la îndemîna tuturor.

Pentru lingvişti, situaţia e chiar interesantă: în decursul a numai cîteva decenii, am putut asista la răspîndirea rapidă a unei forme nerecomandate (dar nu şi condamnate de şcoală, pentru că semnalarea de către specialişti a unei abateri de la normă ajunge cu întîrziere material didactic); semnul impunerii ei este autocorectarea (am surprins mai multe cazuri în care cineva rostea construcţia standard, pentru a se corecta apoi: „ca redactor..., ca şi redactor“). În aceeaşi perioadă, am asistat şi la amplificarea căutării de cacofonii, atingînd paradoxul „cacofoniilor vizuale“ (detectate în secvenţele scrise, imperceptibile pentru auz).  Comparînd, cu mai mulţi ani în urmă, cazul trecerii de la ca la ca şi cu modificarea deja impusă a locuţiunii ca şi cum în locul lui ca cum, presupuneam că e posibil ca inovaţia (iniţial regională) să se extindă: ca mijloc de evitare a cacofoniei, dar şi prin contaminare cu un ca şi justificat, comparativ – sau pur şi simplu pentru că uneori cuvintele-particulă sînt întărite cu ajutorul altor cuvinte.

Deşi se extinde, ca şi îşi păstrează, pentru unii vorbitori de română, marca de stigmatizare culturală – ceea ce ar putea împiedica acceptarea sa viitoare în limba standard şi i-ar putea chiar determina reducerea folosirii. Chiar dacă nu este un semn de incultură absolută, ci mai curînd un fapt de conformism social (în opinia lui Szilágyi N. Sándor), ca şi poate fi considerat (aşa cum îl descrie Lucian Boia) un simptom al precarităţii culturale, în măsura în care contagiunea provine din nesiguranţă şi conformism, iar acestea sunt condamnate de o accepţie mai înaltă a culturii. În fond, operăm cu mai multe culturi şi ierarhii de culturi: etichetarea celor din jur este inevitabilă, iar practici evaluate pozitiv de unii (de exemplu tatuajele, paietele, abundenţa de citate, preţiozitatea lingvistică) pot fi respinse total de alţii.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe