Caznele bunului samaritean
Am văzut, de-a lungul vieţii, atît de mulţi buni samariteni suferind de pe urma propriilor impulsuri altruiste, încît mă întreb, uneori, cu toată seriozitatea, dacă existenţele noastre nu stau sub semnul ironiei mai mult decît sub oricare altul? Atitudinea generoasă constituie adesea o eschivă vulnerabilă, cu implicaţii imprevizibile şi de-a dreptul periculoase. Puseul de compasiune faţă de aproape ajunge să fie – nu o dată – un veritabil dans pe sîrmă deasupra Marelui Canion. Am păţit-o eu însumi şi de aceea pot spune că deţin centura neagră în filozofia vechiului proverb stoic, conform căruia nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită. Acum cîţiva ani, de exemplu, călătoream, la un moment dat, cu trenul de la Iaşi la Bucureşti. În compartiment, doi medici (am dedus din ceea ce discutau), mamă şi fiu – foarte probabil, şi cadre didactice la UMF –, se luptau cu nişte hîrtii al căror conţinut îl traduceau în engleză. Mergeau, după toate aparenţele, la un tîrg de echipamente medicale şi aveau deja mai multe item-uri bifate pe un catalog. Doamna mai în vîrstă (mama) era cam depăşită de situaţie, engleza ei dovedindu-se aproximativă. Tînărul se descurca însă acceptabil. Cu toate acestea, prin preajma Bîrladului, începu şi el să-şi bată fruntea nervos şi să roadă creionul cu care scria. „Cum naiba se zice la «licitaţie»?“ o întreba pe biata mamă – care îl privea neputincioasă. „Licitaţie, licitaţie, licitaţe? Lua-o-ar benga!“ se agita tînărul umefist. Ridurile de bătrîn tocilar i se adînciră, pur şi simplu, grotesc. Omul părea chinuit de convulsii. Am analizat repede situaţia. Nu-mi stă în fire să intru în conversaţie cu străinii (pe alocuri, creez chiar, fără îndoială, impresia de austeritate!). Contextul în cauză era, totuşi, presant. Dacă mie mi s-ar fi făcut rău acolo, în mod subit, cu siguranţă, şi ei, ca doctori, ar fi încercat să-mi acorde primul ajutor. Intervin, aşadar, puţin stingherit, dar, zic eu, destul de convingător: „Auction!“ Cei doi m-au privit surprinşi, părînd să nu înţeleagă ce mă apucase. „La «licitaţie»“, am adăugat, pentru a fi mai explicit, „se spune auction în engleză. A-u-c-t-i-o-n. Auction.“
Fiul a făcut ochii liniuţă, într-o schimonoseală de supremă aroganţă şi, revenind la hîrtiile lui, mi-a aruncat, cumva iritat, printre dinţi: „Nu prea cred!“ Mama a fost derutată cinci-zece secunde, după care, întorcîndu-se spre tinerel, cu netulburată încredere parentală, m-a ignorat la rîndul său. Dacă spunea băieţelul ei, aşa o fi fost! Ca tine, neicuşorule, mai rar cineva! Straniu şi inexplicabil, se repeta, în acel Rapid de Bucureşti, un episod din copilărie, despre care, cîndva, scrisesem într-o revistă, dar din care, se vede treaba, nu învăţasem nimic. Printr-a VI-a, ne venise, într-o zi, un nou coleg în clasă, retras şi suficient de înnegurat. Văzîndu-l izolat în ultima bancă, abandonat parcă intenţionat de multitudinea de decreţei, mă hotărăsc eu să o fac pe gazda simpatică. Vin lîngă banca lui şi îl întreb: „Cum te cheamă?“ Individul a ridicat spre mine o privire rece – care nu prevestea nimic bun – şi mi-a răspuns sec: „Ca pe tata!“ Zăpăcit pe de-a-ntregul, n-am găsit altceva mai bun de făcut decît să continui – ca un delabrat – penibilul dialog: „Şi pe tatăl tău cum îl cheamă?“ „Ca pe mama!“ rosti necruţător ipochimenul, arborînd totodată şi un rînjet sfidător. Aţi ghicit, capcana s-a dovedit fatală, astfel încît i-am pus şi ultima – suicidală – întrebare: „Şi pe mama ta cum o cheamă?“ „Ca pe mine!“ zise puştiul hohotind de satisfacţie. Atunci am înţeles de ce drumul spre iad e pavat cu bune intenţii (chiar dacă pedagogia ca atare a butadei nu mi-a folosit la nimic, eu persistînd în rolul samariteanului săritor şi luat în balon în împrejurări ulterioare). N-aş vrea, totuşi, să credeţi că „iadul“ a fost umilinţa pe care a trebuit să o suport în cele două situaţii de mai sus. Nicidecum. De altfel, pe ea (umilinţa) am rezolvat-o iute în ambele cazuri. Cînd punctul de fierbere al civilităţii a dat alarma în forul meu interior, de elev de clasa a VI-a, nu am mai răbdat surîsul obraznic al noului nostru coleg şi i-am ars două peste ceafă. Neaşteptat, gestul meu l-a îmblînzit brusc şi, în consecinţă, m-a hărţuit ani de zile cu amiciţia lui de copil singuratic şi dificil. Prietenia respectivă a fost, cu adevărat, iadul pe pămînt.
Nici cu medicul anglofon nu m-am putut abţine şi l-am întrebat tăios: „Domn’ doctor, spuneţi-mi, vă rog, în ce parte a corpului se află ficatul?“ A răspuns jignit: „Ce fel de întrebare e asta? În partea dreaptă, fireşte...“ „Ei bine, dacă m-aţi întreba pe mine – «Domn’ profesor, cum se zice la licitaţie în engleză?» – v-aş replica: «Ce fel de întrebare e asta? Auction, fireşte...»“ Apoi, mi-am băgat capul, enervat, în ziar. I-au trebuit cîteva minute să se dumirească, după care a strigat: „Aoleu! Sînteţi profesor de engleză! Mă iertaţi, n-am ştiut... N-aţi putea să ne ajutaţi puţin?“ I-am ajutat, desigur. Am muncit ca un cal de tracţiune pînă la Bucureşti, traducînd în engleză tot felul de drăcii doftoriceşti. Cînd am coborît în Gara de Nord, parcă ieşisem din purgatoriu.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.