Case fără acasă
– Cîte camere aveţi?
– Nu ştiu... vedeţi şi dumneavoastră, ne îndeamnă proprietarul.
– Par să fie şapte... îi aducem noi la cunoştinţă, după o inspectare minuţioasă a casei.
– Ei, da’ n-o să rămînă aşa, mi-au venit alte idei...
– Care? ne interesăm noi.
– Nu ştiu, mai vedem, ne răspunde omul, misterios.
În altă „casă făloasă“ din Cajvana, neterminată şi ea, în camera centrală, care pare a fi un living, este depozitată, deocamdată, o căruţă de grîu. Proprietarul nu este acasă, lucrează în Italia şi vine doar rar în sat. Este una dintre numeroasele „case prin telefon“, după cum au descris situaţia, plastic, Amelia şi Cristina, două masterande care au urmărit fenomenul. Căci este vorba despre un adevărat fenomen social. „Procesul de construcţie se desfăşoară în cadrul unor negocieri, susţinute în special prin telefon, pentru stabilirea suprafeţelor şi a destinaţiei încăperilor, pentru alegerea materialelor şi a finisajelor. Meşterii locali, fără pregătire de specialitate, dar, de cele mai multe ori, cu experienţă pe şantierele din ţară şi/sau din Italia, dau soluţiile pe care le consideră potrivite. Apoi, de sărbători sau în august, cînd revin pentru scurtă vreme în Cajvana, proprietarii mai schimbă cîte ceva, mai negociază cu meşterii...“, explică cele două masterande. Casa pare a fi o continuă experimentare cu spaţiul, care continuă şi după ce totul pare a fi încheiat.
– Şi ce-o să faceţi după ce terminaţi casa? îl întrebăm noi pe alt cajvănean.
– Dacă o să mă plictisesc la un moment dat, o să mai fac o casă, ne răspunde acesta, după un moment de gîndire.
– Păi, de ce? ne minunăm noi.
– Ca să vadă lumea că sînt om muncitor! ne răspunde acesta, fără să ezite.
În Certeze, polul „caselor făloase“ din România, se pare că unii dintre primii proprietari de astfel de case au început să şi le dărîme, pentru a face alte case, mai „făloase“. „Lupta în căşi“, cum spun ei, nu le dă pace...
Casa ca proiect – rezumă Bogdan Iancu.
În literatura de specialitate se spune de mult că locuinţa trebuie privită ca un proces permanent, şi nu ca o structură, o entitate încheiată. La ţară, acest lucru a fost dintotdeauna o evidenţă: într-o gospodărie ai totdeauna ceva de făcut, de adăugat. Am auzit această constatare de nenumărate ori. Şi dacă te uiţi la majoritatea gospodăriilor ţărăneşti, vezi că în jurul structurii elementare, „două camere pe tindă“, s-au ridicat straturi succesive de „amenajări“, o „aplecătoare“ în spate, încă o cameră sau cămara pe o latură etc. Aşa au crescut şi numeroasele „case-vagon“ pe care le putem vedea şi astăzi în Bucureşti. Nimic nou, deci.
Şi totuşi, în aceste cazuri este vorba despre altceva. Ele nu cresc organic, în timp şi în funcţie de nevoi, în jurul unui nucleu spaţial determinat şi „tradiţional“, ci sînt experimentări ale noului, uneori nedesprinse cu totul din magma reprezentărilor ţărăneşti ale spaţiului domestic, dar care nu au nici un model standard al acestui „nou“ vizionar, al fantasmei de „modernitate“ care pare a-i bîntui pe toţi. Şi, în mod surprinzător, funcţionalitatea spaţiului domestic, destinaţia practică a încăperilor nu reprezintă grija principală a proprietarilor, care rămîn evazivi sau visători în această privinţă. Casa pare să fie, de cele mai multe ori, un soi de „operă deschisă“.
Dar cel mai semnificativ este faptul că, în ultimă instanţă, nu se ştie prea bine pentru cine se ridică aceste case. Este „casa noastră“ sau „pentru copii“, ţi se va răspunde la prima întrebare. Mai apoi, lucrurile nu mai sînt însă atît de evidente, căci aceşti „noi“ muncesc de multă vreme în străinătate, iar copiii au de mult alte planuri de viitor. Şi chiar dacă totul ar fi clar în această privinţă, rămîne problema şirului de dormitoare de la etaj, care nu au nici o legătură cu numărul de membri ai viitoarei gospodării. Cine, cum şi de ce va locui deci aceste locuinţe?
În aceste condiţii, ajungi să-ţi pui o întrebare existenţială: pentru cine vor reprezenta aceste case şi un acasă? Mai mult, ce mai înseamnă acasă?
În mod paradoxal, nu „casa“ este primul răspuns – şi, mai ales, nu singurul răspuns. „Acasă“ este văzut tot mai mult ca origine – explică Anda, o arhitectă care a studiat mai în detaliu această problemă. Ca trecut deci, ca istorie, copilărie, nu neapărat ca locuinţa ta, personală, unde te simţi „acasă“.
Alţi doi masteranzi care au urmărit schimburile permanente ce au loc între căjvănenii plecaţi şi cei rămaşi în sat au ajuns la concluzia că dinspre Italia vin faianţe şi gresii, aparate electrocasnice de ultimă generaţie sau tricouri imprimate, în timp ce dinspre Cajvana spre Italia pleacă putini cu varză sau şorici şi „poveşti de acasă“. „Mărfuri contra sentimente“ – rezumă Ionuţ şi Cosmin.
Literatura postmodernităţii vorbeşte deja de ceva vreme despre eu ca proiect de sine. Identitatea însăşi ar fi deci un „proiect“. Fără să o ştie, fără să o fi programat, căjvănenii – şi atîţia alţi proprietari de case făloase prin telefon – par să se înscrie sui generis în acest trend existenţial în care eul este trăit ca un proiect cu finalitate deschisă, iar acasă devine mai mult o evocare...
Eu ca proiect – postmodernitate totală!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.