Case cu amintiri

Se făcuse seară şi discutam despre case, la poalele dealului unde în ultima vreme s-au dat autorizaţii de construcţie. L-am întrebat despre tabăra pentru elevi care era odată acolo sus, pe deal. Avea un trenuleţ în care erau plimbaţi copiii. Şi-a adus aminte " chiar el fusese în acea tabără la care eu tînjisem într-o perioadă a copilăriei. Mi-a amintit şi de avion. Dar acum nu mai există nimic acolo. Se construiesc case, oraşul se extinde, lumea are bani. Se face o alee în semicerc, aşa încît toată lumea să aibă soare şi privelişte spre vale. Terenuri parcelate se vînd chiar şi sus la pădure, lîngă lac. Mi-a arătat un pliant cu o schemă. Ne-am despărţit, nu l-am întrebat cum îl cheamă. Poate ne bătuserăm vreodată... la grădiniţă. Am trecut pe lîngă blocul unde stătea Vasile, nu-mi mai aduc aminte dacă era tîmplar sau tapiţer. Avea părul alb. De bună seamă, acum e oale şi ulcele. Am dat ocol lacului de jos, cu ovalul lui întunecat, în care, copil fiind, aflasem cu spaimă că se mai îneacă oameni. Se îmbătau la cîrciuma de pe mal, şi apoi cădeau în apă. Restaurantul e renovat şi are un alt nume: "New Lac". N-am văzut parcul cu lei de piatră în a căror gură rece îmi plăcea să-mi bag mîinile, era prea întuneric (şi nici nu ştiu dacă mai există). Lîngă calea ferată, care încă miroase a gudron, casa bunicii lui Crenguţ, la fel de izolată de restul clădirilor (şi parcă de restul lumii), zăcea în tăcere, apăsată de propriul acoperiş. Ultima oară eram încă un copil cînd am zărit-o la balconul de la etaj pe bătrîna doamnă. Se ţinea strîns de balustradă, cîrmuindu-şi parcă întreaga casă împotriva vîntului, care-i împrăştia părul nefiresc de negru pe fundalul norilor plumburii de furtună. Mai jos, am trecut pe lîngă biserica ortodoxă cu brazii cei înalţi din curte, apoi pe lîngă cea catolică de peste drum. M-am intersectat cu strada de unde veneau Meltzeroicele şi am luat-o la stînga, pe Griviţei. Am trecut pe lîngă locuinţa Bălilor şi mi-am amintit din nou de mesele lor copioase la care eram uneori invitaţi. Am ocolit puţin prin Mărăşeşti, să văd ce face fosta casă. E tot acolo, bine mersi, cu aceeaşi uşă la intrare pe care mă tot fîţîiam vara, atunci cînd spărgeam de trepte ouă luate din cămară, spre hazul copiilor de pe stradă. Nici clanţa nu s-a schimbat. Vizavi era casa cu geam în formă de inimă întoarsă, iar pe aceeaşi parte, curtea Dineştilor mi s-a părut mult mai mică. S-au mutat de mult timp de acolo, după ce el a murit. Era spîn şi mă fascina. Se nimerise la Praga în august 1968, de unde povestea că văzuse o femeie care îngăima printre lacrimi: "ne-au furat ţara!". Îl lua de sus pe doctorul Ţolescu, cel care mi se uita în gît şi făcea teorii contra fularelor care strică imunitatea oamenilor. Şi care, în timp ce-mi scria reţetele, povestea despre Apocalipsă şi lumea de apoi. Geamurile mari şi arcuite ale casei lui de pe Griviţei erau acum întunecate. Am trecut şi pe lîngă casa în care stătea Viorica. Ultima oară o lăsasem pe la nouăzeci şi ceva de ani, după ce tocmai călătorise la Londra de unde venise cu poveşti ireale pentru România anilor ’80. Nu m-ar mira să aflu că încă trăieşte, precum Ursula lui García Márquez. Alături, în casa înaltă, cu zorzoane de lemn verzi, ştiam că au stat odată Ioana şi Nae. Ea firavă şi rafinată, el voinic, cu pumnul mai mare decît ceaşca din care bea ceai. De fiecare dată mă punea să-l caut de bomboane prin buzunarele lui largi şi cînd le găseam făcea: "Pîrţ!". Seară de seară se ruga să moară Elena Ceauşescu. N-a mai apucat să-şi vadă rugile împlinite. S-au stins amîndoi după ce, în ultimii ani, au locuit într-unul din blocurile pătrate dinspre ştrandul acoperit. Ştrand pe care l-am găsit în plin şantier, cu mormane de materiale şi maţe de fier ieşind din stîlpi de beton. Capela cea mică din spate, încă în picioare, dar parcă mai ruinată, îşi arăta cărămizile dezgolite, asemeni unor coaste. Străzile erau deja pustii şi ceţuri de seară se învîrtejeau pe lîngă felinarele rotunde, iar din vale se auzea trenul...