Cartonaşul roşu în vremea crizei
La frecvenţa cartonaşelor roşii pe care le primesc jucătorii noştri, credeţi că e cazul să ne facem o strategie din a juca în cupele europene cu doar zece oameni?
Savoarea întîlnirilor mele cu întrebările Dilemei vechi constă, printre altele, în încercarea de a „vinde“ sportul unui public care, după expresia lui Andrei Pleşu, este siderat şi găseşte „profund misterios ataşamentul lui Cosaşu pentru fotbal. «De copil am visat să fiu cronicar de fotbal!» E ca şi cum l-ai auzi pe Maupassant declarînd că sensul vieţii e să ajungi campion la popice“. De aceea, mă amuză că primesc mai mereu din partea Dilemei vechi întrebări stîrnite de evenimente negative din sport, cum ar fi decăderea rugby-ului sau scandalurile din tribune sau numărul mare al cartonaşelor roşii din fotbal. Trebuie să admiteţi că e derutantă topica aceasta de căutare a nefericirii, mai ales că vine din partea redacţiei unei reviste de elită, redacţie care, ca oricare dintre noi, se declară sătulă de „ştirile negative de la televiziuni“. Apropo, probabil că Dilema veche a devenit, şi pe fondul scăderii presei scrise, cea mai bună publicaţie a României, lucru care n-o fereşte însă de guturaiul general.
Şi, de fapt, chiar îmi convine acest joc al minţii! Pentru că am beneficiul „aşteptărilor scăzute“. La urma urmei, ce poţi pretinde de la un jurnalist a cărui ocupaţie de bază e aceea de numărător de cornere, şi, în general, de la o lume a sportului unde poţi găsi în tribune sloganuri infantile precum „Te iubesc, mamă, dar nu ca pe Dinamo“? Dinamo Zagreb, în acest caz. Poate că, spre deosebire de ceea ce i-a oferit mama, acel suporter s-a simţit iubit necondiţionat de Dinamo, care Dinamo nu a instaurat cu omul din tribună o relaţie părinte-copil, ci una adult-adult. E o ipoteză de psihologie „la fără frecvenţă“, înainte de a invoca o observaţie psihologică autorizată.
Pentru că despre psihologie e vorba în răspunsul la întrebarea din această săptămînă. Eliminarea unui jucător dintr-o echipă aduce cu sine una dintre marile enigme ale sportului şi, prin extindere, ale conduitei în comunităţile umane aflate în momente de restrişte. Statistici riguroase au arătat că echipele în inferioritate nu numai că nu primesc automat gol, dar sînt în stare să marcheze şi chiar să învingă. Ultima oară s-a întîmplat cu Steaua în Europa League, cînd, rămasă cu un om în minus la scorul de 2-2, Steaua a cîştigat cu 4-2 meciul cu Maccabi Haifa. Psihologii sportivi au găsit o explicaţie. Fiecare dintre cei 10 jucători care rămîn în teren încearcă, în mod inconştient, să suplinească absenţa coechipierului expulzat, ceea ce multiplică neaşteptat forţa echipei. Astfel încît, în mod paradoxal, dintr-un meci de fotbal 11 contra 11 nu se ajunge, automat, la un 11 contra 10, ci, de multe ori, la 11 contra 20. Ambiţia stîrnită de handicap devine un avantaj, tocmai pentru că se exercită în fiecare dintre cei afectaţi.
Nu e o pledoarie pentru cartonaşe roşii sau pentru inundaţii, ci doar o frivolă restituire a rolului popicelor în aceste timpuri în care am fi puţin mai încrezători dacă liderii politici sau economici ar avea calmul, echilibrul şi fair-play-ul unor popicari, măsurînd cu privirea lor de sportivi experimentaţi bilele care dărîmă băncile şi ţările.