Cartea e fudulie, filmul e temelie
Citeam un articol de arheologie din Scientific American, din anii ’80. În discuție era o posibilă hartă preistorică, incizată pe un os, o fi, n-o fi. Dau pagina cu interes și găsesc o reclamă la un cunoscut whisky irlandez. Sticla e mare. În pahare e gheață. Gheața scoate din licoare, cu concursul fotografului, tot felul de carameluri și chihlimbaruri. Text nu există, doar cîteva vorbe care ne asigură că whisky-ul acesta este bun. Scientific American e de fapt o revistă de popularizare, care, ca și Archaeology, are avantajul că publică mai rapid descoperirile interesante, care altminteri pot dura ani întregi sau decenii ca să fie publicate academic. Chiar și așa, o pagină întreagă de reclamă chiar în mijlocul unui articol de arheologie (de altfel scris de trei celebri specialiști) nu e ceva peste care dau de obicei.
În numele comunității, am apreciat felul discret al revistei de a sublinia legătura între breaslă și băutură și am dat să citesc mai departe. Urma însă o reclamă la o mare firmă de computere. De data asta, în loc să mă mir, am fost recunoscător revistei că a adus în articol rețelele de computere și nu ceva prozaic cum ar fi spray-urile contra țînțarilor sau vreun tîrnăcop. Venea apoi o pagină dedicată scaunelor de mașină produse de o companie auto americană. Aici raportul imagine/text era, cum se spune, echilibrat. Ni se destăinuia că marea companie testează și răstestează, cu dragoste și profesionalism, banchetele și scaunele ei ani întregi pînă să le bage în producție. Pentru final era păstrat saltul cuantic: scaunele lor erau inspirate de Leonardo da Vinci însuși. Naiv, am ales să merg pe încredere, fără să fac o investigație independentă. În plus, eram preocupat de aluzia bizară, din această a treia reclamă, la arheologii ziși „de fotoliu“, competenți specialiști în artefacte care nu merg nicio-dată pe teren.
După ce dai la o parte bănuielile că în strategia de publicitate a Scientific American se ascunde cîte un malefic pince-sans-rire psihanalitic, rămîne totuși o problemă importantă: juxtapunerea între știință și comerț poate face loc pe nesimțite imixtiunii comerțului în știință. Întrebarea este atunci unde se află terenul salubru și construibil între, pe de-o parte, reclama care face posibilă apariția unor minunate reviste de popularizare, cu poze care-ți merg la suflet și texte digerabile, și pe de alta, reclama care presupune că cine dă banii te ține strîns de teoriile sensibile.
De curînd căutam un articol din Antiquity, unul din cele mai serioase jurnale de arheologie din lume. Am nimerit peste un foarte scurt rezumat al articolului pe pagina lor oficială. Rezumatul, postat în 2015, spune așa: după ce analizează aia și ailaltă, autorul reușește în sfîrșit să ne ofere un răspuns la întrebarea esențială cutare. Și atît. Despre răspunsul propriu zis, nici o vorbă. Asta, spre deosebire de reclamele de mai sus, m-a iritat. Aici ar fi trebuit să găsesc – cu un cuvînt dur – știință, nu un forșpan de telenovelă și nici manevre care să aducă în vreun fel a tabloid care cerșește click-uri. Știință făcută de cercetători din bani care, în domeniul științelor umane, sînt în mare majoritate din surse publice. Ca editură, ești bineînțeles liberă să ceri un onorariu ca să-ți acoperi costurile de evaluare sau de distribuție, după cum de altfel și comunitatea academică e liberă să caute soluții gen open access. Indiferent de asta, rezumatul unui articol științific nu trebuie să aibă ca scop să te facă să-ți plouă în gură, ca să vrei să achiziționezi articolul sau să-l primești cadou de Crăciun. Rezumatul are o singură funcție: să ne spună concret ce se întîmplă în articol, de pildă că demonstrează A sau non A sau prezintă noua descoperire X sau Y. Teama de a nu vîrî spoilere în rezumatul unui articol științific nu-și are rostul; doar nu e vorba de filme din categoria mad scientist.
E clar că azi rezultatul științific trebuie să fie vandabil, într-o formă sau alta. Foarte bine, dacă asta înseamnă că vom trăi mai bine și vom înțelege mai mult din ce se întîmplă cu noi. Dar uneori asta înseamnă doar că științele umane devin pe de-o parte mai retorice și pe de alta mai profitabile financiar pentru cine are robinetele și dopurile. Există articole și cărți care nu vor să fie decît o reclamă la autorul lor. Am citit destule articole științifice, chiar în reviste prestigioase, în care prima jumătate e petrecută în aluzii proleptice la chestiile mișto care vor fi demonstrate de îndată în acest articol, iar a doua jumătate e petrecută în autofiritiseli pentru tot ceea ce ni se spune că a fost demonstrat în prima jumătate. Titluri care promit marea cu sarea, dar n-o oferă nici pe prima, nici pe-a doua. Bătăi în canistra goală a cîte unei priorități științifice la modă, pentru ca autorul să pară mai puternic decît colegii lui – asemenea cimpanzeului observat cîndva de Jane Goodall.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.