Carte frumoasă...

Luați un epitet de esență tare (de genul „halucinant“, „stupefiant“, „incredibil“ etc.), alăturați-i unul două nume de polticieni și dați o căutare pe Google. Am făcut experimentul cu „devastator“. Merită! Am găsit „atac devastator“, „declarații devastatoare“, „efecte d…“, „analiză d…“ și multe, multe altele. Pînă și mai previzibilul „cutremur devastator“, numai că nu era din zona Vrancei, ci din PSD.

Mă întreb cum a ajuns să se instaleze adjectivita asta devastatoare aproape pretutindeni în presa românească. Oare așa li se spune „titriștilor“ că e bine să procedeze? Nu se gîndește nimeni că e o insultă perpetuă la adresa cititorilor sau telespectatorilor, care poate ar vrea și ei să aprecieze, cu umilele lor resurse intelectuale, cine și cît de devastat a fost în urma faptelor relatate?

Nu știu dacă adjectivita care bolborosește pînă și în cea mai ternă știre e o meteahnă datorată politicilor editoriale avide de audiență – dacă așa e, strategia e ineptă – sau ziariștilor care vor să se achite de îndatoririle de serviciu cum cred ei că i-ar plăcea patronului, trăgînd cu ochiul la ce fac vecinii. Încerc doar să identific resursele de care dispun.

În liceu am fost recidivist la olimpiadele de română. În clasa a IX-a chiar am luat premiul întîi, cu coroniță, pe țară. Il capo di tutti capi. Era fain la faza finală. Mergeai în tabără o săptămînă, întîlneai colegi din toate colțurile țării, descopereai locuri noi. Era, cum se zice în teoria valorilor, dezirabil. Și ca să obții ceva de dorit, mai trebuie să și înveți cum.

Deja într-a XI-a prinsesem rețeta. În esență, succesul depindea de arta epitetului. La olimpiadă, nu ți se cereau doar cunoștințe, ci și calități personale, cam nebuloase, dar nu indescifrabile. Creativitate, pe de o parte, și pasiune, pe de cealaltă parte. Epitetul, în special cel valorizant – i se mai spune, cred, și „apreciativ“ –, era instrumentul ideal. Mai ales dacă îl trăgeai puțin, nu prea mult, către metaforă. Cu el colorai și încălzeai textul, orice ai fi avut – sau nu – de spus.

În clasa a XI-a am ajuns în finală la Tîrgu Mureș. O experiență grozavă. Am avut de făcut o compunere liberă pornind de la versul „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris“, cu care se deschide „Ex libris“ de Arghezi. M-am răzbunat pe tirania epitetului. Am scris de la coadă spre cap, pornind de la ultimul vers al poeziei: „Tu nu răspunzi la nici o întrebare“. Am scris despre neputințele, suferințele, despre dilemele cărții – fără să știu că peste ani mă voi alătura unei alte Dileme. Pentru performanța mea săracă în adjective și dubioasă ca mesaj am primit 12 puncte din 20 și un soi de mențiune de consolare.

„Halucinant“, „stupefiant“, „incredibil“, „devastator“ ș.a.m.d. nu fac parte din lexicul curent al orelor de matematică, de fizică, de biologie. Se află, în general, dincolo de perimetrul vocabularului școlar. Avem, în schimb, o venerabilă tradiție a epitetului de esență tare, hiperbolic, încuibată în orele de română.

„Luceafărul poeziei românești“, „poetul nepereche“, „a adus o contribuție inestimabilă la…“, „descrie cu o deosebită măiestrie artistică…“. Cuvintele sînt altele, mecanismul același.

Avem o proliferare endemică a declarațiilor despre valoarea scrierilor studiate. Deși e problematic să le cerem unor adolescenți, adesea cu o cultură literară precară, judecăți de valoare estetică. N are nimic, de aia există și copy-paste. În schimb, ignorăm sistematic valorile care prind contur în universul acestor scrieri, puse sub lupă sau sub semn de întrebare, asmuțite una împotriva celeilalte, aureolate sau repudiate.

Pardon, greșesc! Dacă e vorba, de pildă, despre „Mănăstirea Argeșului“, punem imediat pe tapet chestiunea jertfei pentru un ideal și apăsăm pe pedală pînă ce textul devine, practic, ilizibil: să fie clar, aici e vorba despre condiția artistului, nimic altceva! Îmi aduc aminte cum, la o dezbatere, o profesoară încerca să explice, cu mult patos, că Manole se jertfește pe sine, pentru că e dispus să renunțe la lucrul său cel mai de preț: soția.

Dar „Lacul“ lui Eminescu? Vă mai aduceți aminte, poate, de acea poezie în care reveria așteptatei întîlniri amoroase, sub vraja naturii, duce în final către singurătate, suferință și suspine? Aici, evident, nu e vorba nicicum despre valori. Să-l uităm pe apostolul Pavel, cu a sa zicere „Dacă dragoste nu e, nimic nu e“. I-o fi plăcut lui Marin Preda, din motive stilistice. La „Lacul“ ne uităm la epitete. La aliterații. La „eul liric“.

Din sforțările de a construi o nouă programă de limba română pentru liceu am rămas cu o singură satisfacție majoră. Clasa a IX-a, în care se studiază teme literare. Am purtat zeci de ore de discuții, cu cei din grupul de lucru și cu mulți alții, ca să ne decidem care ar fi temele cele mai importante pentru adolescenții pe care îi pregătim ca să-i catapultăm în „viață“. Alegerea finală – din cîte îmi amintesc, „jocul/joaca“, „familia“, „școala“, „lumi fantastice“, „aventura“, „dragostea“, „scene din viața de ieri și de azi“, „modele“, „confruntări etice și civice“ sau cam așa ceva – rămîne amendabilă. Am întîlnit însă după aceea profesori fericiți de cum reacționau elevii la această „breșă“. Alții, în schimb, au găsit de cuviință să transforme programa într-un nou prilej de prelegeri docte, despre tema X în literatura română sau, încă și mai eclatant, în cea universală.

Că ne place sau nu, iubirea, ca și priceperea de a te juca, curajul de a-ți asuma riscurile necunoscutului, deprinderea de a merge la școală, putința de a-ți înțelege părinții, tăria de a lua o decizie etică sau civică, disponibilitatea de a-ți călăuzi imaginația spre alte tărîmuri, flerul istoric, înțelepciunea în a-ți alege modele de urmat – toate acestea se învață. Mai devreme, mai tîrziu, niciodată prea tîrziu. Și e păcat să dăm la o parte fabulosul ghid al căilor de acces către valorile noastre cardinale pe care îl reprezintă literatura.

Sîntem, pe scurt, senzitivi la instrumentarea literaturii pentru a statuta valorile colectivității, consensul comunitar pentru care simțim o permanentă stringență, dar suferim de cecitate tocmai în zona valorilor existențiale, după care tînjesc adolescenții. Iar dacă n-o fac, dăm din umeri. Ce treabă are școala aici? Să-și rezolve problemele la dirigenție, deși poate ar fi mai de folos niște meditații la mate. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.