Căpşunarii

La cîteva minute după ce am trimis la redacţie pilula din numărul trecut, în care evocasem, nici eu nu ştiu prea bine de ce, o întîmplare din Maramureş, a apărut Remus, care pleca (se întorcea? se ducea?) la Milano, la maramureşenii lui, pe care îi studiază de ceva timp pentru teza de doctorat. Hm, nu-i uşoară viaţa pe acolo!... Nici pentru antropolog. Remus şi-a tocmit, ca să spunem aşa, un băiat "tare" din comunitatea românească de acolo, ceva între înger păzitor şi bodyguard. La cîteva săptămîni - un viol sau un "accident". Din cînd în cînd - un omor. În condiţiile astea, "observaţia participativă" a antropologului nu-i chiar la îndemînă... Peste o zi, s-a întors Raluca Nagy de pe teren. Tot din Maramureş. Maramureşul nostru tradiţional şi profund. Aceasta este povestea ei. Una dintre ele... "Ştii cîţi se întorc aşa acasă?" - mă întreabă Maria în şoaptă, de pe banca aşezată în dreapta sicriului. Un sicriu din lemn închis la culoare, cu o cruce pe capac, simplu, lăcuit şi foarte... sigilat. "Cîteodată sicriele astea au un gemuleţ în partea de sus, în dreptul capului, să-i vezi măcar faţa mortului. Unii au voie chiar să-l deschidă, vreo oră-două înainte să-l bage în groapă, atîta rezistă" - mai precizează Maria de pe banca ei. Mama băiatului se uită descumpănită la sicriul aşezat pe masă, în camera goală din casa veche. "De unde să ştiu io că-i băiatu' meu? Poate să fie oricine acolo." E al doilea băiat care i s-a întors acasă aşa. Ion plecase de puţină vreme la Roma şi lucra în construcţii, la fel ca majoritatea vecinilor şi prietenilor lui. Nu a păţit ca şi ceilalţi, nu a căzut, nu a avut vreun accident la lucru şi nici nu a fost ucis în vreo încăierare. În drum spre barăcile în care stătea împreună cu ceilalţi români, undeva în marginea oraşului, trebuia să traverseze de fiecare dată o cale ferată, mai bine-zis o aglomerare de linii. Într-o seară l-a înşfăcat un tren. Familia a fost anunţată de către autoritaţile române de la Roma, probabil Consulatul, nu am înţeles prea bine de la Maria. În prima seară a priveghiului, băiatul era deja mort de zece zile. Urma să fie îngropat peste încă trei. Pentru că era "fecior", mama lui se chinuie să-i găsească patru tineri necăsătoriţi ca să-l poarte pînă la groapă, aşa cum se face. Grea încercare, pentru că vara s-a terminat şi toţi tinerii din sat au plecat înapoi la muncă, care prin cine ştie ce ţară. Pînă şi cei mai mici, încă la liceu, nu o pot ajuta marţi, în ziua înmormîntării, pentru că vor fi în oraş, la şcoală. Procedurile de îmbălsămare şi trimitere împreună cu sicriul special sigilat costă undeva la zece mii de euro. De fiecare dată cînd se întîmplă cîte o nenorocire, comunitatea românească pune mînă de la mînă să trimită mortul acasă, pentru a fi înmormîntat cum se cuvine; altfel el ar fi incinerat acolo. E priveghiul unui tînăr care nici nu apucase să-şi cumpere o maşină sau să-şi ridice jumătate de casă cu banii cîştigaţi pe-acolo, la fel ca fraţii sau prietenii lui. Şi totuşi, nimeni nu plîngea. Poveştile bătrînelor de pe banca de vis-