Campionii bancurilor
Ce poate să iasă dacă aruncăm Oţelul nostru, decălit pe la mijlocul clasamentului intern, în lupta cu mari forţe din Europa?
Sînt mulţi care au simpatizat cu Oţelul, care i-au ţinut pumnii pentru efortul de a închide gura căpcăunilor sforăitori ai fotbalului decibelic. Dar după focul pasiunii a urmat scrumul raţiunii. O echipă mică, solidă şi sufletistă s-a transformat într-o echipă mică, sordidă şi habarnistă. Nu mai vrăjeşte, mai ales după ce lui Porumboiu i-au ieşit pe gură stoluri de porumbei care ne-au uguit că un Campionat nu se încheie odată cu ultima etapă, ci cu ultimul decont. O trainică suferinţă ne învaţă astfel, plecînd de la Cluj, trecînd prin halta Urziceni şi vărsîndu-ne la Dunăre, că, în această poveste cu mingea care se rostogoleşte, Făt-Frumos e doar un balaur deghizat.
Am putea adopta şi aici politica politichiei, adică să ţinem cu balaurul cel mai simpatic. Ideea e că tuturor li s-a lungit nasul de la atîtea flăcări care nu ard pe nimeni, iar solzii le-au crescut pînă pe obraz. Nu-i de mirare deci că ne prezentăm în lume, ca şi în Parlament, cu cine ştie să păcălească mai bine. Treabă deloc simplă. E un talent, o artă. Pînă la urmă ce vină avem noi, campionii bancurilor, că trebuie să ne luptăm cu o Europă care n-are pic de simţ al umorului?