Campania de acum 20 de ani

30 mai 2012   TÎLC SHOW

În primii doi ani de după Revoluţie, la Primăria Bucureştiului se perindaseră nu mai puţin de patru primari. Pe atunci nu erau aleşi, ci numiţi şi subordonaţi Guvernului. Primele alegeri libere de după comunism, în 1990, fuseseră parlamentare şi prezidenţiale. Cînd am auzit prima oară pe cineva spunînd că nu se poate vorbi de democraţie în România, atîta vreme cît primarii sînt numiţi, şi nu aleşi, am fost uimit. Pur şi simplu, nu mă gîndisem vreodată la asta. Am recuperat însă destul de repede ideea iar la primele alegeri locale eram „pe baricade“.

Grupul nostru, destul de eterogen, era format din oameni de multe vîrste şi profesii, entuziaşti şi, la vremea aceea, cam naivi din punct de vedere politic. Una din spaimele cele mai mari era că printre noi ar putea fi infiltraţi foşti securişti. La oportunişti şi impostori nu ne gîndeam ca la un pericol, ni se păreau cel mult nişte accidente. În ochii noştri, existau doar două feluri de politică: cea restauratoare a moştenitorilor comuniştilor şi cea a opoziţiei democrate, despre care gîndeam că nu poate fi făcută decît în interes public, nu personal.

Venirea afişelor a provocat un moment de febrilitate. Invidiasem tare mult ideea bulinelor galbene de la trecutele alegeri prezidenţiale, pe care scria „Eu votez Ion Raţiu preşedinte“. Săreau în ochi, se puteau lipi oriunde şi, de cele mai multe ori, ajungeau pe afişele concurente, mai precis chiar pe zîmbetul lui Ion Iliescu. Noi nu aveam aşa ceva, dar am fost mîndri să constatăm că afişele noastre sînt lucioase, „moderne“, „occidentale“. Era semnul că avem sprijin şi şanse, că există fonduri pentru campanie. Deşi candidatul puterii – Cazimir Ionescu – avea parte de nişte afişe pe care noi le consideram urîte. Fiind deja turul al doilea, toţi „oamenii de bine“, cum se spunea atunci, îl susţineau pe candidatul opoziţiei – Crin Halaicu.

Ni s-a arătat cum trebuie să facem: unul dădea cu pensula cu lipici alb, altul venea în urmă şi întindea afişul, cu grijă să nu se cuteze. Ne-am dat seama că era mai eficient să ne împărţim în echipe, ca să acoperim mai bine sectorul, dar ştiam cum să împărţim şi unica maşină în care era transportat grosul afişelor. Era un Oltcit albastru pus la dispoziţie, în mod voluntar, de unul dintre noi (totul se făcea prin voluntariat). În cele din urmă, ne-am organizat cumva. Era iarnă, frig şi umezeală iar treaba asta se făcea seara pe întuneric, după ce ieşeam de la serviciu. Lipeam afişele pe stîlpi, pe ziduri, pe panourile care înconjurau şantierele... De fiecare dată, descopeream că peste noapte unele fuseseră rupte sau că altele erau deja acoperite de Cazimir Ionescu. La început ne-am indignat cumplit. Trebuia să luăm treaba de la capăt pe străzi întregi. Şi în timp ce lipeam de zor, făceam tot felul de teorii etice. Un tînăr zicea că e cazul să rupem şi noi afişele adversarilor sau să le lipim pe ale noastre peste ale lor. Un altul mai în vîrstă îi răspundea că trebuie să luptăm cinstit, după toate regulile, să dovedim că nu sîntem ca ei. Ne întrebam adesea şi ce fel de oameni or fi cei care îi lipesc afişele adversarului. Ce o fi în capul lor?

Uneori, eu mă uitam în sus la mulţimea apartamentelor din blocurile comuniste, cu ferestrele lor luminate, în special la bucătării. Îmi închipuiam nenumăraţii oameni „de tip nou“ care le populau şi care, la acea oră, probabil că îşi prăjeau pe aragaz mîncărurile grele. Erau momente cînd mă îndoiam teribil că ai noştri pot cîştiga. Îmi ziceam că „masele largi, populare“ din acele blocuri, care mîncau „salam cu soia“, sînt uşor manipulabile de către propaganda puterii postcomuniste. Totuşi, în primul tur se votase bine iar candidatul principal al opoziţiei primise aproape 50% din voturi. Merita să luptăm. Lipitul afişelor mergea din ce în ce mai repede şi nici nu mai conta că adversarii mai rupeau cîte unul, făceam faţă pagubelor. În plus, căpătasem curaj după cîteva episoade în care, văzîndu-ne că lipeam afişe cu Halaicu, lumea ne aplaudase. Ne temusem de reacţii contrare, dar nu s-a întîmplat decît o dată, cînd, pe lîngă Uzinele „23 August“, un individ cu un palton maroniu, jerpelit, încercase să-i stîrnească pe trecători împotriva noastră, răcnind ceva cum că am fi plătiţi cu milioane. „Nu-l băgaţi în seamă, e probabil vreun securist“, ne-a şoptit o cucoană din echipă.

Seri la rînd am tot lipit poza lucioasă a lui Halaicu. Ajunsesem să-i visez figura, chelia, mustaţa, la dimensiuni copleşitoare. Ziua, aceeaşi faţă mă privea de pe toate gardurile. Şi aşa, după o vreme, în minte mi-au răsărit nişte întrebări: Cine o fi de fapt omul ăsta cu a cărui mutră am ajuns să adorm în gînd? De ce fac atîta efort pentru el, seară de seară? Ce-o ieşi din asta? În fond, tipul mi-e total necunoscut, nici măcar nu l-am văzut vreodată în carne şi oase...

Mai multe