Calupuri publicitare
Sincer, nu pot să explic cum reuşise plicul - umflat ca o mapă de conţopist - să intre în cutia mea poştală. Mototolit parcă, lipit meschin, cu efort vizibil (impus de conţinutul neîncăpător, dar şi de dimensiunile, paradoxal, mici ale dreptunghiului de hîrtie), obiectul mi-a stîrnit aprehensiuni, de la bun început. Nici un destinatar, nici un expeditor pe cele două feţe, doar o - cum să o numesc? - "remarcă" ciudată, tipărită cu albastru în colţul de jos: Pentru tine... Punctele de suspensie, în mod special, induceau fiori de gheaţă. Părea o ameninţare directă, o aluzie malefică, plină de posibile urmări oribile. Absolut legitim (să recunoaştem), gîndul mi-a fugit la terorismul biologic ori măcar la expresia lui autohtonă (în varianta tradiţionalei făini albe la... pachet). Auzisem de păţania lui Mircea Cărtărescu (cu coletul criminal), citisem despre delirul internaţional al misivelor războinice, aşa încît, prin forţa împrejurărilor, m-am văzut intrat în zona speculaţiilor morbide. Problema rămînea pasul următor. Eu ţineam deja în mînă catastrofa chimică (sau farsa ei degenerată) şi puteam fi - după toate regulile şi prezumţiile biologiei ucigaşe - contaminat. Ce voi face? Deschid cutia Pandorei, riscînd transformarea instantanee într-un zombie chelbos, cu ochi ieşiţi din orbite şi spume animalice la colţurile gurii, o arunc în tomberon aşa cum e, luîndu-mi pe conştiinţă, cel puţin virtual, zeci, poate chiar sute de suflete nevinovate, ori merg la poliţie, acceptînd ulterior carantina şi investigaţiile oamenilor în costume de astronauţi? Norocul meu se numeşte Laura - o soţie curajoasă (şi infinit mai inteligentă) - care, sesizîndu-mi decolarea bruscă spre piscurile imaginaţiei (maladive) scriitoriceşti, a smuls plicul cu un gest ferm, de inspiraţie gordiană, şi l-a sfîrtecat în numai cîteva secunde. Surpriză uriaşă pentru mine, rezultat previzibil pentru ea. O pernuţă strivită de şampon, alături de un "carneţel de cumpărături", la fel de boţit, şi un mic pliant cu imaginea multiplicată a unei fătuci zîmbitoare, ce ne zice, în norişor ieşit din gură, asemenea personajelor din benzile desenate: "Adio griji, sînt fericită cu părul meu!". Pe toate scrie cu litere gigantice, ţipătoare, Sunsilk. A doua zi, citesc, culmea, în ziar: "Un bătrîn pune pe jar poliţia pentru un plic cu produse Dove, primit în poştă şi bănuit a conţine antrax". Cu un mic efort, aş fi reuşit să fiu în locul lui. Îmi şi imaginez textul de pe prima pagină a ziarelor: "Dl CLC, profesor la Universitatea ieşeană, dus de urgenţă la Spitalul 7. Intrat în sevraj, bărbatul strîngea feroce în mînă un pliculeţ de şampon Sunsilk, care i se prelingea, dezgustător, pe faţa congestionată" sau "Profesor de la ŤCuza», cocoţat pe terasa Hotelului Unirea, a ameninţat că va arunca praf conţinînd ciumă bubonică peste Iaşi, dintr-un plic pe care scria Sunsilk Shampoo - păr mătăsos şi strălucitor. În schimbul armei biologice, el a cerut mai mulţi bani pentru educaţie". Am simţit că bietul bătrînel m-a înlocuit într-o melodramă comunitară al cărei protagonist de drept eram eu. Trebuie să admitem că, într-un sistem economic concurenţial, publicitatea calcă pe cadavre. Nu are scrupule, îţi pătrunde brutal în viaţă, te trage de mînecă, îţi pune piedică, te încalecă şi, nu în ultimul rînd, te hipnotizează. Reclamele umplu cîmpul vizual şi pe cel auditiv, insistînd să-ţi ocupe şi timpul personal, indiferent de voinţa ori opţiunile tale. Publicitatea sfidează intimitatea şi chiar legea, la rigoare, afişîndu-şi butaforia cu nonşalanţă (presa a semnalat recent cazul unei profesoare universitare, întîmplător şi colegă de-a mea, care s-a trezit dimineaţa cu muncitori în balconul apartamentului propriu, ocupaţi cu montarea unei reclame Toyota). Publicitatea este, indiscutabil, "sufletul comerţului", dar, pentru aceasta, cere în schimb un preţ exorbitant - însuşi sufletul tău. Petrecînd o parte din prima jumătate a deceniului trecut în America, am avut ocazia să mă confrunt cu publicitatea, ca să zic aşa, la ea acasă. Greu de povestit ce înseamnă advertising în sistem yankeu. Îţi trebuie psihic de oţel ca să te acomodezi la impactul său demolator. Treptat, am răzbit prin jungla reclamelor din Lumea Nouă, însă nu de unul singur, ci cu ajutorul prietenilor americani care m-au ghidat psihologic într-un univers unde totul este de vînzare. Cel mai dificil mi-a fost să mă adaptez la telefoanele publicitare al căror mecanism nu l-am descifrat decît foarte tîrziu. Cum funcţionau ele? Tineri politicoşi, angajaţi ai unor companii mai mari sau mai mici, te sunau acasă şi te abordau neconvenţional şi insistent, cam în felul următor: "Hei, Codrin, ce mai faci? Sînt Tom de la firma X şi, în urma şedinţei Consiliului de Administraţie, am hotărît că, datorită calităţilor tale intelectuale şi morale, reprezinţi clientul nostru ideal. Îţi oferim..." etc. etc. Afabil din fire, purtam dialogul cu limbutul interlocutor pînă în pînzele albe. Adesea, adîncindu-mă în argumentaţii, nu aveam puterea să-l refuz complet. În consecinţă, urmau alte şi alte telefoane. Relatînd unui coleg de la Universitate drama mea nocturnă - aparent fără sfîrşit -, m-a surprins să aflu că americanii nu sînt intimidaţi uşor de aceşti invadatori ai intimităţii. Mi-a mărturisit senin că el îi numeşte "fii de căţea" (sons of bitches în engleză, ticăloşi, mai pe româneşte) şi le închide telefonul în nas. "Da, dar eu sînt din Texas" - a adăugat el, privindu-mă cu compătimire. "Hm, ai avea totuşi o soluţie. Spune-le că eşti student japonez (cu numele Cod-Rin) şi ţine-o tare în engleza penibilă a niponilor, pînă le zgîrii timpanele. Vei scăpa de ei negreşit. Nu s-a născut încă americanul care să înţeleagă engleza vorbită de samurai." Am hotărît să pun planul în aplicare chiar în acea seară. La ora fatidică a fiecărei nopţi, un tînăr repulsiv de amabil mi-a spus, în receptor, că este Sam de la AT&T şi are un contract telefonic cool pentru mine. "Eu... japonezeus... nu vorbesc bine la tine" - am bîiguit eu cu emoţie. "Cu atît mai bine" - urlă deodată emiţătorul de publicitate. "Eu... înţeleg nimic, băiatuâ... rău pare" - am continuat pe acelaşi ton, cu mai mult curaj. "Te implor, ascultă-mă cu atenţie, încearcă să pricepi..." - ţipă el disperat în receptor. "Eu porc nu mîncam la tine, doar vaca" - am răspuns, zîmbind ghiduş. Individul a făcut o pauză mai lungă, apoi a zis, scrîşnind din dinţi, într-o tonalitate de care nu l-ai fi bănuit capabil la început: "Auzi, gaură de fund (asshole în engleză, nesimţit mai pe româneşte), tu îţi baţi joc de mine?". Am tăcut un timp, la rîndu-mi, după care am replicat cu indignare (nepărăsind totuşi ritmul retardului lexical): "Băi, jerk (uscăciune în engleză, canalie mai pe româneşte), eu nu asshole, eu Kunta. Kunta Kinte". De ce tocmai Kunta Kinte, vă veţi întreba? Întrucît, aidoma lui, am înţeles atunci că, în ochii acestor veritabili stăpîni de sclavi ai modernităţii, noi, cei a căror muncă o parazitează ei cu spor, nu sîntem de fapt decît un insignifiant Toby.