Calmitate

19 iunie 2013   TÎLC SHOW

Necuprins în listele de cuvinte ale celor mai multe dintre dicţionarele noastre, cuvîntul calmitate apare, din cînd în cînd, în uz, înlocuind substantivul calm, cam în acelaşi fel în care rigurozitate îl înlocuieşte, uneori, pe rigoare. În ambele cazuri, derivatul transparent (de la adjectivele calm, respectiv riguros, cu un sufix care formează denumiri abstracte ale calităţii) intră în concurenţă cu un împrumut mai vechi, din franceză (calme, rigueur). Într-o limbă artificială, raţionalizată, cu reguli puţine şi simple, formarea uniformă a derivatelor ar fi, probabil, normală. Limbile naturale sînt, însă, mult mai puţin previzibile, au variaţii şi neregularităţi care contrariază spiritele mai rigide şi complică procesul de învăţare – dar care, pînă la urmă, le conferă flexibilitate, producînd efecte stilistice de tot soiul. Pierderea de eufonie şi eleganţă a unei forme scurte, deja în uz (în cazul nostru, calm) nu poate fi compensată de avantajele inovatoare ale regularizării.

În limba română de azi, calmitate apare în limbajul jurnalistic, în contexte caracterizate de o anume preţiozitate (calmitatea e deţinută, extrasă, inspirată etc.): „interiorul caselor marocane deţine calmitate şi o frumuseţe aparte“ (a1.ro); „Faţa ascunsă a lui Mourinho – un exemplu de calmitate“ (sport. ro); „Din glas ţi-am extras calmitatea“ (adevarurilevietii.net); „aceste metode constau în concentrarea pe ceva ce inspiră calmitate“ (ele.ro). Forma pare să circule şi în româna vorbită în Republica Moldova: „Filat către Marinuţă: «Un bărbat adevărat nu-şi demonstrează puterea prin forţa fizică, dar prin calmitate»“ (inprofunzime.md, citat în care e neobişnuită şi construcţia nu…, dar, în loc de nu…, ci). Calmitate intră, se pare, în seria calităţilor numai bune de trecut în CV: „De asemenea calmitate, siguranţă, luciditate, echilibru şi bune abilităţi de comunicare!“ (myjob.ro); calităţile politicienilor dintr-un anume judeţ, analizate de psihologi, ar fi: adaptabilitate, vitalitate, spontaneitate, timiditate, calmitate etc. (argeseanul.ro)

În mod surprinzător, calmitate nu e chiar o creaţie de ultimă oră. Recolta de exemple furnizată de textele digitalizate de pe site-ul Dacoromanica.ro acoperă mai bine de un secol. Cuvîntul era deja folosit pe la 1880 – „Natura lui Fustoff se deosibia prin o calmitate estraordinară şi prin o amabilitate plăcută şi reservată“ (România liberă, 26 iunie 1880) –, reapărînd, apoi, în presa din secolul al XX-lea: „Ziarul săsesc (...) îndeamnă pe deponenţii alarmaţi la calmitate“ (Revista economică, 5 martie 1904); „această perspectivă istorică de o calmitate rodnică“ (Revista Fundaţiilor Regale, nr. 5, 1945) etc.

Adjectivul şi substantivul calm era încă etichetat, în marele dicţionar academic coordonat de Sextil Puşcariu (Dicţionarul limbii române, Litera C, 1940), ca un franţuzism; citatul prin care se ilustra termenul nu era însă tocmai recent, provenind din Caragiale: „Persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate“ (Căldură mare). Dicţionarul nu înregistra vreun derivat calmitate, aşa cum nu accepta nici o altă creaţie, şi mai evident sortită eşecului: calmeţe (prezentă într-un dicţionar ortografic al limbii române de la 1909, al lui Ştefan Pop). În Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“ (1947), Iorgu Iordan remarca productivitatea sufixului -itate („Iată iarăşi un sufix care se răspîndeşte vertiginos“), ilustrîndu-şi afirmaţia prin liste de derivate din presa vremii şi în mod special din textele lui G. Călinescu (autohtonitate, costelivitate, rotunditate, sinistritate etc.). Calmitate nu era pomenit, dar locul lui se găseşte uşor în seria de creaţii mai mult sau mai puţin efemere.

Aşadar, calmitate ar fi perfect acceptabil ca derivat regulat al unui sufix productiv; în plus, nici măcar nu e o inovaţie recentă, avînd atestări (izolate) destul de vechi. Nu e, totuşi, de ajuns: complet inutil, neaducînd faţă de calm decît o specializare strict formală (substantivul diferenţiat de adjectiv), greoi, pretenţios şi artificial, calmitate e (neştiinţific vorbind) un cuvînt profund antipatic.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe