Cale lungă

Turismul a scos la lumină şi din sărăcie multe locuri ce păreau destinate uitării. În unele ţări fenomenul a început încă din secolul al XIX-lea, în altele, după Al Doilea Război Mondial. Grecia e un exemplu de ţară săracă în care o inteligentă dezvoltare a turismului a adus beneficii impresionante, timp de decenii (chiar dacă azi ţara se confruntă cu o adevărată catastrofă financiară). În insula Santorini, de exemplu, înainte de 1950 nu exista nici măcar un bar, oamenii îşi săpau locuinţele în piatră, ca pe nişte peşteri, făceau mulţi copii şi de cîte ori se mai năştea cîte unul, mai săpau o „cameră“, în roca vulcanică moale. Albul şi albastrul în care sînt vopsite peste 90% dintre case, culori devenite astăzi faimoase şi chiar obligatorii, se pare că la început erau folosite nu atît din motive patriotice (fiind culorile naţionale), cît mai ales pentru că erau mai ieftine. Astăzi, Santorini este poate cea mai înfloritoare şi mai scumpă dintre toate insulele greceşti. Turismul merge strună, la fel ca autobuzele, vapoarele şi avioanele care transportă anual, chiar şi în vremuri de mare criză financiară, un număr de turişti mult mai mare decît cel al locuitorilor.

Turcia vecină a învăţat, la rîndu-i, lecţia turismului, în urmă cu vreo 20 de ani şi, în ciuda multor altor probleme ale ţării, serviciile oferite în staţiunile de pe coasta Mediteranei şi cea a Mării Egee sînt relativ ieftine şi de calitate. Dezvoltarea s-a făcut şi graţie unei legi care elimina plata impozitului pe profit pentru orice afacere în turism. În plus, nuanţele orientale, legate de ideea de respect faţă de oaspeţi (cărora turcii le oferă ce au mai bun, altfel nu s-ar simţi bine), completează de multe ori în mod fericit profesionalismul şi procedurile preluate din Occident.

Calea spre bunăstarea adusă de turism n-a fost însă totdeauna scurtă. Printre pionieri se numără ţări precum Elveţia, iar muzeul localităţii Saas Fee, devenită astăzi o staţiune destul de renumită, e o dovadă a drumului lung ce trebuit parcurs. Acum două secole acolo era un sat de munte izolat ai cărui locuitori, crescători de animale, munceau din greu. În fotografiile de la începutul secolului trecut apar nişte figuri muncite, pline de riduri, cam ca ale ţăranilor noştri de astăzi, de prin sătucele uitate din Munţii Apuseni.

Pastorul reformat Johann Josef Imseng a fost iniţiatorul activităţilor turistice din zonă, în secolul al XIX-lea. El i-a luminat pe ţărani, încercînd să le explice cît de profitabil ar fi să-i primească pe vizitatorii străini atraşi de munţii şi peisajele lor spectaculoase. Consemnările vremii arată că n-a fost uşor. Localnicii nu prea înţelegeau de ce străinii ar fi atraşi de peisajul pe care ei nu-l percepeau drept ceva interesant. Ideea romantică a „peisajului“ le era cu totul nouă. Apoi, se temeau că nu vor reuşi să comunice cu vizitatorii care nu le vorbeau limba. Se pare că nişte englezi excentrici ar fi fost cei dintîi turişti din zonă. Pastorul Imseng a încercat să influenţeze construirea de hoteluri şi, la un moment dat, a fost el însuşi hotelier. În calitate de ghid montan, a adus primii turişti şi tot el este considerat cel dintîi om din Elveţia care a mers pe schiuri (în 1849). Astăzi are o statuie în centrul Saas Fee. Localitatea a devenit eminamente turistică şi se mîndreşte chiar cu un metrou alpin care-i transportă pe schiori şi drumeţi subteran, pînă la altitudinea de 3500 m.

Cum spuneam însă, transformarea a durat mult timp. Un drum asfaltat care să lege localitatea (aflată la 1800 m altitudine) de vale şi de restul lumii a fost construit abia în anii ’50. După numai cîteva decenii, primăria a interzis automobilele pe benzină, înlocuindu-le cu maşini şi chiar autobuze electrice. Mulţi localnici (tot satul e format din doar cîteva familii printre care şi cea care l-a dat pe celebrul Pirmin Zurbriggen, unul dintre cei mai mari schiori ai tuturor timpurilor) continuă să crească vite. Vechile lor grajduri de lemn ocupă încă suprafeţe importante chiar în centrul staţiunii. De fapt, chiar dacă străzile sînt astăzi pline de magazine rafinate şi hoteluri scumpe, locuitorii au păstrat o bună parte a stilului lor patriarhal de viaţă, pe care uneori îl impun şi turiştilor.

Poate am reuşi să preluăm cîte ceva din lecţia Greciei şi a Turciei. Din modelul elveţian nu sînt sigur că putem trage vreo învăţătură folositoare. Şi la noi calea spre mereu visatul „paradis“ al turismului pare lungă. Ţăranii noştri din zonele frumoase sînt poate la fel de refractari cum erau cei din Elveţia. Spre deosebire de aceştia însă, ai noştri nu prea au noroc de preoţi vizionari şi nici nu prea e de imaginat o politică perseverentă care să dureze timp de două sute de ani. Pe lîngă asta, nu e deloc sigur că peste două secole turismul va mai fi în lume o activitate la modă şi rentabilă.