Călcîiul lui Darwin

8 august 2012   TÎLC SHOW

În vasta sa operă evoluționistă, mai precis în Descendența sau originea omului, Charles Darwin spune, la un moment dat, un lucru tulburător. Să-l citim împreună: „La sălbatici, cei slabi de corp sau minte erau repede eliminați, iar cei care supraviețuiesc prezintă de obicei o sănătate viguroasă. Noi, oamenii civilizați, pe de altă parte, facem tot posibilul să oprim procesul de eliminare; construim aziluri pentru cei slabi de minte, schilozi, bolnavi, facem legi pentru cei lipsiți de mijloace, iar medicii noștri își exercită toată priceperea pentru a salva viața tuturora, pînă în cea din urmă clipă. (...) Astfel, membrii debili ai societăților civilizate își propagă speța. Nici unul dintre cei care s-au ocupat cu creșterea de animale domestice nu se va îndoi că acest lucru trebuie să fie foarte vătămător pentru rasa umană. Este surprinzător cît de repede neîngrijirea sau îngrijirea greșit dirijată duce la degenerarea unei rase domestice, însă, în afara omului însuși, aproape nimeni nu este atît de neștiutor încît să lase animalele cele mai puțin valoroase să se reproducă“. Deși scopul analizei rămîne unul mai complex (faimosul naturalist vrea să demonstreze că „instinctul de simpatie“ din noi reprezintă, de fapt, un fragment din „instinctele sociale“, dobîndite pe parcursul evoluției), nu s-ar putea trece cu vederea aici aerul discret de eugenie. Pentru Darwin, compasiunea umană, morala, nobilitatea caracterului ori generozitatea constituie niște curiozități ale selecției, întrucît, tehnic vorbind, toate impulsurile în cauză se opun ideii de evoluție. Cum justifici, în absolut, „supraviețuirea celui mai apt“ în contextul de viață și civilizație derulat de omul modern care – altfel decît leii, șacalii sau maimuțele – își „periclitează“, cum ar veni, propria specie, trăgîndu-l după el și pe cel mai puțin adaptat?

Creatorul evoluționismului nu insistă asupra problemei (simțea, bănuiesc, instabilitatea terenului minat) și, chiar dacă dedică pagini întregi eticii (marea dilemă a darwinismului focalizat pe automatismul „amoral“, din universul animalier), considerînd-o, cam aberant, un rezultat al „progresului“ biologic, el nu explică misterele umane situate dincolo de limitele de comprehensiune rațională: altruismul, dragostea, sacrificiul de sine (marii „dușmani“ tradiționali ai selecției). Un curent filozofic ulterior (numit „darwinismul social“) – dominat, la început, de figura lui Herbert Spencer, iar, mai tîrziu, de gînditori precum Helmut Krausnick și Thomas Robert Malthus – revine totuși asupra „bizareriei“ și, foarte tranșant, constată că omul e singurul „animal“ care, în comunitate (societate), acționează împotriva lui însuși, „viciindu-și“ evoluția prin „instincte“ suicidale, legate în general de emoțiile superioare – afecțiunea, dărnicia ș.a. Toate acestea se grefează cumva pe o „alterare“ a nevoii de „supraviețuire“ în lumea modernă. Nazismul, cu obsesiile lui ariene, a împins lucrurile (din această zonă), să recunoaștem, pînă la limita lor grotescă. Dacă, pentru asemenea filozofi, aristocrația sufletească a individului (neinteligibilă, într-adevăr, după regulile „supraviețuirii“ sălbatice) descrie un „instinct primejdios“ pentru rasa noastră, pentru orice om obișnuit, ea oferă garanția echilibrului și a vieții propriu-zise în interval. Te întrebi, legitim, cum au reușit niște minți atît de strălucite și sofisticate (să nu uităm că pînă și extremiștii fascismului aveau intelectualii lor sclipitori!) să cadă – așa ușor – în naivitate, superficialitate ori (exemplul absolut: Hitler) barbarie? Cum să nu realizezi că superioritatea umanității, în raport cu animalitatea, vine tocmai din „instinctele de simpatie“? Cum să nu înțelegi că altruismul ne face ființe superioare, și nu selecția naturală? Revenind la Darwin, cum să nu pricepi că mai ales un astfel de „salt“ evoluționist (de la materie la spirit, de la legea naturală la legea morală) nu ar putea fi argumentat satisfăcător, niciodată, de nici un determinism biologic sau social?

Un răspuns grăbit și indubitabil eronat ar fi acela că filozofii/gînditorii/naturaliștii respectivi ar suferi, în esență, de o simplitate silogistică. Nimic mai neadevărat însă. Atît Charles Darwin, cît și continuatorii lui sînt niște intelectuali de prim rang, capabili să pună în mișcare cele mai complicate mecanisme ale hermeneuticii. În fond, ne confruntăm aici cu altceva, un fenomen ce trece dincolo de barierele rațiunii. În limbaj teologic, el poartă denumirea de „orbire sufletească“. Aceasta nu înseamnă simplitate intelectuală. Dimpotrivă, poți fi genial (cum, neîndoios, a fost Darwin!) și orb sufletește. A înțelege „sufletește“ este a înțelege dincolo de „rațiune“, cu ochii extrasenzoriali ai transcendentalității. A concepe deneconceputul, cum spunea undeva Andrei Pleșu. Vă mai amintiți scena biblică a Cinei celei de Taină? Acolo, Iisus Hristos constată, deschis, în fața Apostolilor, că unul dintre ei Îl va trăda. Și care va fi acela? întreabă toți uimiți. „Unul dintre cei doisprezece, care întinge cu mine în blid“, zice Mîntuitorul. Iuda face gestul fatal chiar în secunda următoare. Multă vreme m-am întrebat cum a fost posibil episodul? Era Iscarioteanul stupid? Nicidecum, Iuda era, probabil, cel mai învățat și cel mai rafinat, din punct de vedere intelectual, dintre Apostoli. Numai că, între timp, orbise sufletește. Lumea reprezenta pentru el, deodată, doar mecanicitate pură. Dacă, în acel moment, l-ar fi lecturat pe Darwin, i-ar fi dat, sînt convins, în totalitate, dreptate. 

Codrin Liviu Cuțitaru
este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universității din Iași (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe