Cafeaua de la ora douăsprezece

Doamna Petronela venise cu capsa pusă, în acea dimineață, la serviciu. O indispuseseră, din nou, cei doi copii ai ei, Manuel și Manuela, elevi de ciclu liceal terminal. Manuel se pregătea, chipurile, de Bac, iar Manuela învăța încă – vorba vine! – în clasa a XI-a. Poate părea cam dură atunci cînd își ironiza odraslele în felul acesta: „chipurile“ și „vorba vine“. Tocmai ea, ar fi putut spune cineva, Petronela Zorliu, care nu avea decît zece ani de școală și lucra pe post de femeie de serviciu! Femeie de serviciu, într-adevăr, la Rectoratul uneia dintre cele mai mari și prestigioase universități din țară, dar, oricum ai fi dat-o, tot femeie de serviciu se chema că era! Nu făcea însă acest lucru întîmplător. Vor fi terminînd Manuel și Manuela, în curînd, liceul, dar tare mai erau alintați și neserioși! Precum majoritatea colegilor lor de generație! Ăștia mici nu mai știau deloc, frate, ce-i greul în Europa noastră unită! Copiii de azi se prefăceau că trăiesc, nu mai trăiau real, așa, ca pe vremuri. Existența, pentru ei, se definea fix cum observase doamna Zorliu: cu „chipurile“ și „vorba vine“. Toată ziulica „pochemoni“ (habar n-avea ce însemna asta!) pe telefon, hîrjoană pe computer, distracție pe televizor! Nu tu muncă, nu tu responsabilitate, nu tu nimic. Păi ea, la vîrsta lor, se măritase deja și făcuse și doi bebeluși. Da, chiar pe ei îi făcuse! În niște chinuri de plîngeau infirmierele pe la colțurile spitalului de milă, cînd o vedeau cum mai zbiară. Nu-i mai ardea de joacă, deși nu devenise încă majoră. Apoi, cînd era micuță, pe vremea lui Ceaușescu, ce să mai zică? Toată săptămîna robotea acasă și mergea și la școală. Cu siguranță, învățătura primită de Petronela la vremea respectivă, în anii ’80 adică, pînă în treapta a doua (cînd rămăsese gravidă și a trebuit să abandoneze!), valora mai mult decît trei facultăți urmate în prezent. Erau altfel oamenii în trecut, dom’le! Mai drastici! Nu ca acum: molcuți, mereu cu ochii în ecrane, nemulțumiți, pretențioși și leneși!

Înainte să plece la muncă, Manuel și Manuela o chemaseră să-i arate pe Internet un filmuleț, bineînțeles, distractiv. O prostie. Filmarea fusese realizată la o nuntă din America, într-o biserică din aia de-a lor, sectară. Lume multă, îmbrăcată frumos, mirii la altar. Popa – mă rog, predicatorul ăla al lor, pastorul sau ce-o mai fi fost! – cu Biblia în mînă, foarte solemn, le citea ceva. Manuel i-a tradus. Cică i-a rugat pe însurăței să repete: „Eu, cutare și cutare, te iau pe tine, cutare și cutare, să-mi fii soție/soț în fața legii lui Dumnezeu“ și așa mai departe. Cînd colo, ce să vezi? Ăștia doi, ginerică și mireasa, numai de repetat nu repetau! Își băteau joc, spuneau măscări (își amintea exact că bărbatul ar fi strigat: „Te iau pe tine să-mi fii mîncătoare de clătite…“!). Și toți spectatorii cădeau pe jos de rîs, nu alta! Popa se oprea nedumerit și o lua de la capăt, zîmbind înțelegător. Ei, cum, Doamne, să se întîmple așa ceva la o nuntă și în ditamai biserica sfințită?! Tinerii ăia se distrau. Pînă și acolo, în fața părintelui! Nu le mai ajungea panarama! Iar pastorul, om bătrîn, tolera comportamentul ăsta! În loc să le împuște cîte un Ceaslov peste cap și să-i afurisească, el le accepta nesimțirea și le citea din nou și din nou. Vai, vai, vai, că rău s-a mai schimbat omenirea capitalistă! Și măcar dacă n-ar fi fost la mijloc ziua de joi, cu ședința ei de Senat cu tot!… Întrunirile acestea din universitate rămîneau, pentru ea și pentru ajutoarele ei de la Rectorat, cele mai grele intervale dintr-o lună de activitate. Făceau peste o sută de ceaiuri și peste o sută de cafele. În plus, mergeau cu tava plină, într-o echilibristică amețitoare, prin imensa sală de ședințe, oprindu-se la fiecare participant: „Dumneavoastră vreți ceai? Dumneavoastră, cafea?“ Pînă cînd le apuca pe toate cu leșin. Profesorii – deh, oameni trăiți și în timpuri trecute! – înțelegeau situația. Foarte drăguți, apucau repede ceva și spuneau, politicos, „Săru’ mîna!“. Dar studenții, Dumnezeule, studenții… Ca noua generație. Doreau și ceai, și cafea. „Ba nu, cafeaua luați-o înapoi!“, „Ba nu, ceaiul să-l luați!“, „Stați așa! Vreau și zahăr!“, „Nu vreau zahăr!“, „Ba vreau! Și dați-mi și lapte!“, „Nu vreau lapte!“ Curgeau apele, atît pe ea, cît și pe celelalte fete.

Joia asta nu fu, din păcate, diferită. Parcă nu se enervase destul dimineață cu ipochimenii ăia din America (oare „ipochimen“ venea de la „pochemon“?)! Trebuia să-i mai vadă și pe ăștia din România – așa-zișii „studenți senatori“! Năzuroși, încruntați, cu ochii în telefoane. Iat-o și în fața ăluia cu plete, de la Limbi Orientale, care o scotea întotdeauna din minți. N-o cruță nici acum. „Lăsați-mi două cafele! Și lapte… Hai că merge și un ceai! Numai să fie de fructe! Mă întreb sincer de ce nu aveți prevăzute în protocol și niște dulciuri? E cam rudimentar serviciul în varianta lui actuală, să știți! N-ar strica și niște șervețele aromate! Chiar, vorbind despre arome, mi-am adus aminte: spuneți-mi, niște apă cu lămîie n-aș putea primi?“ Petronela, roșie ca un rac, răspunse calm: „Ba da! Numai o secundă!“ Își rugă colegele (mirate!) să ia ceștile rămase și să le așeze unde doreau. Eliberată de povara porțelanurilor, înhăță tava goală, masivă, din inox, cu mîinile sale vînjoase, de femeie trecută prin viață, și o izbi cu sete, repetat, de freza bogată, pînă cînd îi văzu posesorul alunecînd sub masă, într-un somn adînc… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.

Foto: wikimedia commons