Ca şi cum ar fi ultima
Un vechi prieten îmi trimite înregistrarea unui discurs pe care Steve Jobs l-a ținut în fața promoției 2005 a Universității Stanford la momentul absolvirii. Să îl ascult sîmbătă dimineața la cafea. Discursul îmi pare inteligent, cu umor și, nu mă îndoiesc, pe moment cel puțin, motivant pentru mulți dintre cei de față. Întregul arsenal al budismului californian e pus la lucru, se adaugă și prestigiul de miliardar-inventator-vizionar al lui Jobs (una e cînd îți spune un oarecare că e important în viață să crezi în ceva, alta e cînd ți-o spune Steve Jobs!) și a ieșit ceva înțelept-impresionant după standardele Silicon Valley.
Mie, aici, pe valea noroioasă a Dîmboviței, băștinaș în acel teritoriu al nimănui ce există, ca un fel de eternă penumbră, la frontiera dintre istorie și neant, unele vorbe ale marelui guru al business-ului post-postmodern îmi sună ca un clișeu. De pildă, aceasta: să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Sigur ați mai auzit-o de zeci de ori. E parte a discursului care slăvește „viața din plin“ și „trăirea totală“. Este una dintre acele bijuterii de înțelepciune la care se clatină încet capul înainte, „da, da, da…“. Îndemnul e știut de toată lumea și are prestigiul unui sfat care sugerează ceva important – doar că, luați la întrebări, oamenii nu prea știu ce anume. Și, mărturisesc, nici eu nu prea știu. Cred că pot să-mi imaginez cum ar trăi un om fiecare zi știind că e ultima: într-o nevroză accelerată. Dar nu-mi pot da seama în ce constă beneficiul unui asemenea trai, raportat la altul, cel obișnuit, în care știi că mori, dar nu știi cînd, ba chiar speri să nu mori prea curînd, motiv pentru care te lași de fumat, mănînci mai cu grijă, vezi doctorul periodic sau, la nevoie, te odihnești și te hidratezi etc. Da, un asemenea trai ar putea fi banal, dar cum ar fi excepțional unul în care să te uiți de dimineață în oglindă, să spui cu toată convingerea „pînă mîine mor“ și apoi să pleci la treabă?
La care treabă? Dacă ai întreba pe cineva „cum ai trăi ziua dacă ai ști că e ultima?“ ai primi răspunsuri de toate felurile. Unii și-ar face de cap fără nici o opreliște, alții ar cădea în rugăciuni; unii ar încheia socotelile cu vîrf și îndesat cu dușmanii din viață, alții ar da uitării toate relele și ar petrece numai cu cei dragi; unii ar citi toată ziua, alții ar face turul propriei vieți luîndu-și la revedere de la locuri și oameni; unii ar plînge, alții ar rîde; unii ar profita să mai dea niște lovituri, alții s-ar tăvăli pe jos plîngînd de frică – în fine, am fi uimiți de varietatea soluțiilor pe care oamenii le-ar alege pentru ultima lor zi. Pe vremuri, erau și bancuri pe tema asta. Așadar, în ce constă înțelepciunea acestui clișeu din care fiecare înțelege ce vrea? Sau există, cumva, un fel anume în care trebuie să ne comportăm fiecare dintre noi în ultima noastră zi? Ultima zi ar trebuie să fie ziua perfecțiunii noastre, din moment ce e motivațional să îndemni oamenii să trăiască fiecare zi ca pe ultima. De unde această idee?
Mai întîi ceva despre autorii acestui îndemn. Cum ziceam, nu Steve Jobs l-a inventat. Eu l-am găsit prima dată cînd aveam 14 sau 15 ani în nu mai știu ce carte de Albert Camus, autorul meu preferat de pe atunci. Am fost, recunosc, impresionat și, cu toată inocența serioasă a puberului care buchisea eseuri cu parfum filozofic, am început să reflectez la ea. N aveam, firește, Internet. Știu că pentru mulți e incredibil, dar așa era: cei care au acum 20 de ani trebuie să știe că, acum 30 de ani, pe cînd eu eram adolescent, oamenii trăiau în peșteri înveliți în blănuri de mamut și nu aveau Internet. Dacă am fi avut Internet, aș fi dat imediat o căutare și aș fi aflat că aceeași vorbă, într-o formulare sau alta, este atribuită altor 25 de personalități, de la Gandhi la Muhammad Ali. Pe parcursul acestei căutări, aș fi dat și de o completare isteață la vorba pe care o discut aici: „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima și ai să ajungi într-o zi să ai dreptate“. O pomenește și Steve Jobs în discursul care m-a stîrnit. Autorul completării pare a fi un anume ofițer britanic pe nume H.H. Morant, personaj controversat al celui de-al doilea război al burilor. Cu acest adaos, vorba capătă un sens mai clar: ai dreptate să trăiești ca pe ultima zi chiar ziua în care vei muri, după ce în fiecare dintre celelalte zile ale vieții tale te-ai înșelat.
Totuși, nu vreau să ironizez în nici un fel așa vorbă mare. O iau cu totul în serios, așa cum o luam cînd eram teenager, și mă întreb cum ar arăta viața noastră dacă am trăi fiecare zi ca și cum am ști că e ultima. Dar cum ar arăta lumea aceasta dacă toți cei șapte miliarde de locuitori ai ei ar trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima? Nevrotic, ziceam mai sus. Întîi, lumea ar fi fără de speranță. Cînd știi că totul e încheiat și că finalul e la 24 de ore de tine, ai mai avea pornirea să începi să construiești azi ceva care va fi de continuat mîine și poimîine și răspoimîine? Cred că, fără ziua de mîine în minte, cel mai probabil n ai fi în stare să faci nimic serios azi. Asta pentru că lucrurile serioase nu se fac într-o zi. Veți spune că facerea lucrurilor serioase, totuși, se încheie într-o zi. Nu e deloc bine să tot prelungești punctul final. De acord, doar că n-ai ajunge niciodată la punctul final al unui lucru serios dacă ai trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima – ne-am lămurit, sub așa o presiune nici măcar nu te mai apuci de ceva serios. În al doilea rînd, viața nu se poate trăi, totuși, „ca și cum“. Admit că e bine să trăiești zile sau chiar ani, ori chiar toată viața, purtat de un vis. Este și acesta un mod de a trăi „ca și cînd“, dar visul acela nu poate fi că mori mîine. Ar fi o nebunie!
Și, în final, totuși, cum ai mai putea trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima, după ce trăiești zi după zi vreme de săptămîni, luni, ani și decenii și vezi că nu e deloc așa? Cîți de mîine vei suporta dacă tu știi, zi de zi, că mîine nu mai e posibil și totuși nu întîrzie să vină de fiecare dată? Mîine nu mori, deși știai că mori – ce efect are asta asupra vieții tale dacă se repetă în fiecare zi? Zău, așa nu-i de trăit…