Că așa-i în tenis
A început turneul de Grand Slam de la Melbourne. Într-o perioadă cu multe restricții care afectează sportul de performanță, cu deplasări problematice, cu permanenta amenințare a carantinării și cu terenuri fără spectatori, acest turneu a devenit, poate, un eveniment mult mai așteptat decît era în mod curent. Dar a început cu nemulțumirile unor jucători legate de condițiile carantinei pe care au fost obligați s-o petreacă imediat după sosirea în Australia. A fost o întreagă controversă amplificată și de descoperirea că primii clasați în ierarhia mondială au beneficiat de condiții mai bune decît ceilalți, că așa-i în tenis, cum ar spune Toma Caragiu. Aici, lucrurile încep să devină discutabile, dar cred că se leagă și de un fenomen care a început să se manifeste de ceva timp în general, în sportul de mare performanță și poate în tenis în special, fiindcă acolo e foarte vizibil. E vorba de tratamentul și de privilegiile care li se acordă jucătorilor, și nu doar strict celor din vîrful clasamentului. Dincolo de fireasca aură de campioni și de respectul publicului pentru talentul lor și excepționalul efort pe care-l depun, tenismenii care joacă în turneele importante au început să capete în ultimele decenii și un statut de vedete cărora pare că deseori li se cam caută în coarne.
Să ne aducem aminte că Năstase sau Țiriac nici măcar nu aveau antrenori. Poate că nici asta nu era normal. Dar astăzi, la turneele de fete cel puțin, asistăm la aparițiile antrenorilor personali pe teren, care nu rareori sînt făcuți cu ou și cu oțet de propriile eleve (a se vedea recentul scandal iscat de Sorana Cîrstea cu Adrian Cruciat), la fițele și ifosele unor jucătoare, care n-au vreo legătură cu sportul, ci, cel mult, cu spectacolul. Dar un spectacol telenovelistic, de joasă speță, ca privitul prin gaura cheii, la care spectatorii și telespectatorii sînt făcuți părtași. E un element care nu face decît să contribuie la degradarea atmosferei din jurul unui sport considerat odată al domnilor și doamnelor (nu degeaba comuniștii nu-l prea sufereau, mai ales în perioada lor de început).
Dar mai sînt și alte asemenea elemente, în răspăr cu ideea de sportivitate. De exemplu, felul în care copiii de mingi au fost transformați într-un fel de servitori ai jucătorilor, pe mai multe planuri. Adică nu doar că, pentru a fluidiza cursul partidelor, aleargă după mingi și le dau la mîna jucătorului care servește, dar, de ani buni, trebuie să-i ofere acestuia mai multe mingi spre alegere și să le prindă pe cele aruncate mofturos îndărăt, ca fiind mai uzate (??), deși ele oricum se schimbă o dată la opt ghemuri. Mereu m-am întrebat ce diferențe poate vedea un jucător, care abia își trage sufletul, între două mingi abia scoase din cutie. Bieții copii au mai primit și sarcina de a oferi și primi înapoi prosopul cu care tenismenii se șterg de transpirație (îh...). Obiceiul ăsta a fost curmat de pandemie, dar e de presupus că, odată cu încetarea ei, va reveni. Aceiași copii de mingi țin umbrelele de soare jucătorilor aflați în pauzele dintre ghemuri, le aduc diverse băuturi, pungi cu gheață sau le scot rachetele noi din ambalajul de plastic. Sînt alte gesturi care numai sportiv nu arată.
Din nou ar trebui să ne aducem aminte de o Chris Evert Lloyd sau de o Virginia Ruzici. Pe teren arătau ca niște doamne și jucau ca niște doamne, dar nu li se ținea prosopul și nici nu-și alegeau mingile de servit. Astăzi, Serena Williams sau Simona Halep arată ca niște atlete, lovesc mingea mult mai violent, dar sînt tratate ca niște prințese de porțelan. Nu cred că a fost deloc de apreciat ce li s-a întîmplat tenismenilor invitați anul acesta la Australian Open, care au fost ținuți închiși două săptămîni în camere de hotel cu geamuri blocate. Cred însă că pandemia, cu restricțiile ei, poate fi un moment de regîndire a unor lucruri. Adică ne dorim ca pe primul loc să fie spectacolul cu orice preț, chiar și dacă e degradant, să primeze partea de afacere bănească sau să iasă în evidență sportul în sine cu frumusețea și modelele pe care le poate crea? Desigur, se poate spune că cea de-a treia opțiune e o naivitate. Dar oare stridențele, inechitățile și răsfățul nu dăunează afacerii, pe termen lung?
Foto: Serena Williams (wikimedia commons)