Bunicul

Nu mi-l pot aminti altfel decît într-un costum de stofă fină, „sare şi piper“, cu batistă albă la buzunar. Poate că l-am văzut aşa mai tîrziu, în nişte poze, şi mi-a rămas imaginea aceea. Ba, dacă mai scormonesc prin colţurile memoriei, parcă îl ştiu şi într-o jachetă fină, gri de lînă. Şi mai avea şi una aproape identică, verde închis. Eu eram un mic drăcuşor care îl iubeam şi îl chinuiam. În timp ce şedea în fotoliu şi citea, mă căţăram în braţele lui, una-două. Dădeam ziarul la o parte şi începeam să-l trag de urechi după un tipic propriu. Începeam cu partea de sus, pe care i-o presam de parcă aş fi vrut să-i îndrept cutele pavilionului, apoi mă concentram asupra lobului de jos, pe care-mi plăcea grozav să-l strîng cu degetele (le ziceam „gegete“). Mă lăsa, dar cred că nu cu prea mare plăcere. Ar fi vrut să-şi reia ziarul.

Nu-mi plăcea să ies cu el la plimbare pentru că pe drum se puteau ivi unele probleme cu inima. Atunci se oprea brusc să-şi tragă sufletul şi îşi ducea o mînă la piept. Treaba asta mă speria îngrozitor. Mă temeam că, la vreo asemenea oprire, bunicul n-ar mai fi găsit puterea de a porni din nou şi, atunci, ce m-aş fi făcut eu, un copil aşa mic! De cîte ori se întîmpla, începeam să-l trag de mînă şi îl imploram să meargă mai departe, voind să-l pornesc cît mai repede, ca să-mi treacă şi mie spaima de o posibilă oprire definitivă. „Da, da, imediat – zicea – stai numai niţel să-mi trag sufletul.“

Îi plăcea să dea pasenţe şi ştia unele complicate gen Vesela şi Trista, cu cîte două pachete de cărţi. Le înşira pe toată masa din sufragerie şi se adîncea în ele, pînă cînd, prin preajmă, apăream eu, micul drăcuşor. Ştia ce aveam de gînd şi încerca să mă convingă să stau departe, pînă termină pasenţa. Mă ruga să am puţină răbdare pentru că apoi o să se joace şi cu mine. Mie, însă, nici nu-mi trecea prin cap să aştept. Odată mă repezeam pe lîngă el şi îmi înfigeam mîinile printre cărţile de pe masă, stricîndu-le ordinea. Niciodată nu reuşea să mă oprească şi de fiecare dată se supăra foarte tare. Tot de fiecare dată însă, după cîteva admonestări pe ton mai ridicat, se resemna şi începea să-mi acorde atenţie. Vrînd-nevrînd, trebuia să se supună vreunui joc inventat de mine sau mai ştiu eu căror altor dorinţe copilăreşti. Profitam din plin de faptul că era un om bun.

La bătrîneţe semăna cu Spencer Tracy. Fusese inginer şi lucrase în domeniul extracţiilor de petrol şi gaze. Mai tîrziu, am aflat că avusese o activitate de adevărat pionierat şi că lui i se datorează un proiect eficient şi sigur prin care a electrificat mai toate sondele din România. Bunica mi-a povestit despre el că avusese o mulţime de probleme la serviciu din cauza unor politruci. El era specialistul, cel care făcea treaba, ei culegeau roadele şi uneori îl mai şi persecutau. Lucrase în acelaşi domeniu şi înainte de război, iar cînd cu stabilizarea monetară din ’47, ca mulţi alţii, a pierdut o sumă mare de bani. Cu ea ar fi putut cumpăra o casă mare în Bucureşti. A suportat greu războiul şi apoi comunismul şi pe comunişti. Se întreba adesea cînd aveam să scăpăm de ei.

N-a prea avut parte de bani, iar bunica îl certa de fiecare dată cînd i se părea că face cheltuieli prea mari. Cînd primea salariul, obişnuia să-şi cumpere cîte o carte şi să le aducă daruri copiilor. Citea mult şi ştia să răspundă la multe întrebări, ca şi cum ar fi avut în cap o adevărată enciclopedie. Copiii îl iubeau, cu excepţia rarelor zile din an cînd se ducea să cumpere vin de la Ceptura. Cică le era frică de el cînd se întorcea de la degustare. Mama îmi spune că era un om discret, cumsecade şi foarte corect. Îi plăcea societatea, dar pe vremurile acelea îi cam lipsea aşa ceva. Instinctiv, simţeam că vine dintr-o lume diferită de cea în care mă născusem eu. Era unul dintre puţinii reprezentanţi rămaşi ai unei dispărute lumi de domni.

Eram încă foarte mic cînd l-au dus la spital. Au fost nişte zile în care ai mei erau foarte încordaţi. Se întîmpla ceva neobişnuit. Bunica avea o privire absentă, cum nu i-o mai văzusem vreodată, şi evita să vorbească cu mine. Apoi, într-o zi, casa s-a umplut de unchi şi mătuşi îmbrăcaţi elegant, în culori întunecate. Cu feţe îngîndurate, mă mîngîiau pe cap şi-mi puneau întrebări formale. Nimeni nu mi-a spus nimic. Nici eu n-am întrebat nimic.