Bulibaşă

18 septembrie 2013   TÎLC SHOW

Cu cîteva săptămîni în urmă, din lipsă de subiecte şi mai ales din dorinţa de a umple timpul de emisie, evitînd teme de actualitate mai complicate, aproape toate posturile de televiziune zise „de ştiri“ au găzduit discuţii nesfîrşite, inutile şi de cele mai multe ori superficiale, despre alegerea regelui/regilor romilor. Într-unul dintre numeroasele interviuri cu o persoană direct implicată în evenimente, s-a formulat, cu obişnuita ipocrizie a propunerilor care se pretind pur lingvistice, ideea că ar trebui să se revină la titulatura tradiţională, înlocuindu-se rege prin bulibaşă. Discuţia a confirmat ceea ce era deja evident – că bulibaşă a fost evitat, de către cei interesaţi, din cauza conotaţiilor sale peiorative.

Povestea e, de fapt, mai lungă şi discuţiile de azi trebuie legate de stările de lucruri trecute. Cum o arată documentele de epocă şi studiile istorice (de exemplu, cartea lui Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, 1998), cu secole în urmă, conducătorii romi erau numiţi vătafi, bulibaşi (din secolul al XVIII-lea, în Valahia şi Moldova) sau voievozi (doar în Transilvania). Kogălniceanu (în studiul său din 1837, Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains) descria condiţiile de alegere şi ceremoniile la desemnarea unui bulubaşa (sau voievod, în Transilvania), indicînd echivalenţele titlului: „les bulubaşas ou les rois des Cigains, comme on les appelle ailleurs“. Şi J.-A. Vaillant, în Les Romes (1857) vorbea despre dreptul ţiganilor din Ardeal de a-şi alege voievodul (p. 298) sau – în Valahia – bulbasha (p. 328). A. Fraser (Ţiganii, 1998, p. 113) menţionează folosirea titlului de voievod al ţiganilor (vayvodam Pharaonum), în Transilvania, la 1497. Y. Matras (Romani in Britain, 2010, p. 57) arată că, la 1687, un document consemna căsătoria dintre două persoane, „king and queen of the gipsies“; termenul folosit pentru rege de către romii din Marea Britanie fiind, de altfel, de origine slavă: kralis („crai“). Tradiţia oferea, deci, foarte multe posibilităţi de intitulare a conducătorului, prin preluarea unei terminologii corespunzătoare formelor de organizare locală sau prin transferarea ei dintr-o zonă în alta. Rege nu era ceva nou sau neobişnuit, dar nici nu a fost cea mai inspirată alegere în spaţiul românesc, termenul nefiind nici de actualitate, nici suficient de înrădăcinat în istorie; dacă nu mă înşeală memoria, opţiunea lexicală a fost îmbrăţişată la începutul anilor ’90 de puterea politică românească de atunci, tocmai pentru că oferea ocazia de a duce în derizoriu ideea de regalitate, pe care o simţea ca ameninţătoare.

Nu e însă realistă propunerea de revenire la termenul bulibaşă, care are în mod cert, în română, conotaţii peiorative. Cum o indică orice dicţionar, bulibaşă e o variantă orală, simplificată, a turcismului buluc-baş sau buluc-başă (în Redhouse 1998: bölük-başi), desemnînd comandantul unui buluc (regiment, companie, grup de soldaţi). Termenul turcesc de organizare militară circula în româna din secolul al XVII-lea în diverse variante – bulucbaşă, bulubaşă, bulibaşă; îl găsim la Miron Costin („Bulucbaşi şi căpitanii siimenilor celor munteneşti“) şi, mai tîrziu, la Neculce („au triimes nişte bulubaşi“). La sfîrşitul secolului al XIX-lea, în dicţionarul lui Damé era deja înregistrat şi sensul „chef d’une bande de bohémiens“ (la bulibaşă), „chef d’une horde de bohémiens“(la buluk-başă). În revistele umoristice de pe la 1900, bulibaşă era deja folosit în derîdere, pentru a-i desemna pe adversarii politici: Take Protopopescu – „bulibaşa peste creditul funciar urban“ (Furnica, 126, 1907); „Ionică Nădejde, bulibaşa Voinţei Naţionale“ (Furnica, 163, 1907) etc.    

Derivatul bulibăşie („rang de bulibaşă“) a căpătat, pe lîngă sensurile primare, unele conotative, predominant negative: „a dat bulibăşia peste el“ (ironic, „noroc“, în DA); bulibăşie – „cazarmă, închisoare, carceră“ (Scriban); „cheamă santinela să mă ducă la bulibăşie“; „ţi-a dat 3 zile de bulibăşie“ (Furnica, 117, 1906). În Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu sînt consemnate sensurile „slujbă uşoară, trîndăvie“; „autoritate nemeritată“, „grosolănie“. Verbul a se bulibăşi are sensul propriu „a ajunge bulibaşă“, şi pe cel figurat, colocvial – „a încurca, a amesteca“: „Guvernul şi Consiliul Legislativ au bulibăşit un articol din Legile combaterii evaziunii fiscale“ (Adevărul, 12 mai 2005); „vecinele care se întîlnesc pe trecere şi stau la o mică bîrfă, semafoare defecte care bulibăşesc un trafic deja infernal“ (taraboste.eu, 05.09.2012); „Reţetele electronice bulibăşesc farmaciile“ (lideruldeopinie.ro. 25.07.2012); „Sînt persoane care nu ştiu să joace şi se bulibăşeşte jocul“ (parinti.com, 19.07.2007). Numele de acţiune bulibăşeală, format cu un sufix popular, e sinonim cu dezordine, harababură. Sensul negativ al termenului este evident – „Ion Iliescu: «e bulibăşeală multă în coaliţie!»“ (stirileprotv.ro, 30.06.2009); „bulibăşeală la impozitul agricol“ (obiectivtulcea.ro, 12.09.2013); „Bulibăşeală totală la licitaţia de salubrizare stradală a Sucevei“ (obiectivdesuceava.ro, 13.07.2013) etc.

Nu e clară modificarea semantică a acestor cuvinte; e posibil ca sensurile negative să fi fost legate de diferite valori ale lui bulibăşie, după cum e foarte posibil ca substantivul şi verbul să fi suferit atracţia altor cuvinte înrudite sau asemănătoare ca formă şi cu sens negativ – buluceală, a se buluci, a buli etc. Atitudinea faţă de romi a contat în apariţia conotaţiilor negative, dar la fel de mult au contat şi asocierile produse de forma cuvintelor, care au atribuit multor turcisme conotaţii ironice şi peiorative.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010). 

Mai multe