Bucurii bărbăteşti

E deja august şi o căldură înăbuşitoare, una din primele zile cu adevărat fierbinţi ale unei veri neobişnuit de ploioase şi răcoroase. Dunărea maronie curge silenţios şi fără pauză, asemeni timpului, către îngustările Cazanelor. De pe un ponton de lemn, un individ cărunt, cu spinarea puţin încovoiată sub ceafă, într-o curioasă simetrie cu uşoara curbură a burţii, îşi face de lucru cu nişte undiţe, dă la peşte, adică. Nu e singur, la cîţiva paşi, sub un umbrar, la o masă de plastic îi şed trei amici. Doi joacă table. Unul se remarcă imediat. Are o barbă neagră, pe jumătate încărunţită. Ochelarii îi stau pe vîrful nasului. E în şort, în şlapi şi cu un tricou negru, fără mîneci. Are un aer mucalit şi o voce sonoră cu care îl taxează imediat pe pescarul care tocmai trage la suprafaţă o ramură de salcie, scufundată.

„Vasile, iar ai prins salată, avem destulă salată, mai vrem şi peşte la masă. Vezi că p’în ramura aia poate găseşti şi f’un prezervativ. Şi poate-ţi trebe la noapte.“

„Dacă-l găsesc, ţi-l dau ţie“, răspunde pescarul.

„Io, la anii mei, nu-mi mai fac nici un fel de probleme, da’ vreau să te văd pe tine. Da’, pînă una-alta, hai, să trăim!“ exclamă bărbosul şi ridică în sus o cutie de bere. Alături de ei zace un sac de plastic, negru, plin de cutii de bere storcite, mărturie a efortului important depus pînă la acea oră.

„Unu-unu, Costele. Hai să te fac marţ în zi de duminică. Sau azi e sîmbătă, nici nu mai ştiu. Am pierdut şirul.“

Scena te poartă cu gîndul la reclamele pentru băutură ieftină. Dar e ceva mai mult spirit aici. Mai ca prin Operaţiunea monstru, cu Cotescu, Moraru şi Caragiu. Ceva cît se poate de românesc, am putea spune. Cei patru bărbaţi sînt singuri, în voia lor absolută, scăpaţi de sub controlul nevestelor.

Cel cu pescuitul îşi pregăteşte lanseta şi face o aruncare caraghioasă, eşuată. Linguriţa îi cade la picioare, chiar pe ponton. Deşi cu un ochi la table, bărbosului nu-i scapă mişcarea şi nu-l iartă nici de data asta:

„Ia uite ce face Vasile! Ai vrut s-o arunci pă spate, mă? Păi, cum te pregătiseşi, ziceam că dai pînă la sîrboaice. Ia vezi, nu cumva ţi-ai prins papucu’?“ Rîd cu toţii.

„Ei, Doamne“, – oftează bărbosul într-un final – „cînd ne-o fi mai rău, apoi, aşa să ne fie. Vasile să trăiască. (Ceilalţi doi îl îngînă.) Să ne aducă peşte, măcar la masa de seară. Şi să prindem cu toţii peşte pîn’ pe la fo 80 de ani, că p-ormă încurcăm locu’ pă ponton.“ Se opreşte să tragă o duşcă.

„Io... mă bucur de fiecare an. Fiecare vîrstă îşi are bucuriile ei, deliciile ei. Acu’ nu mai pot să fac ce făceam odată, daaa’, nici nu-mi mai trebe. Am mai multă minte şi parcă n-aş da mintea de azi pă tinereţea de altădată. Sau... cine ştie.“ Izbucneşte din nou în rîs şi-i molipseşte şi pe ceilalţi. E un bon viveur de modă ceva mai veche.

Se apucă iar de table. Mută pulurile violent şi cu zgomot, de parcă fiecare mişcare ar fi definitivă. „Şase-patru! Marţ, Costică! Iar ţi-am tras-o. Tu, nici dacă mai faci o facultate nu poţi să mă baţi. Eşti cîrnăţar, faci cîrnaţi. La Paţac, cum se zice. Nu joci deloc strategic. E şi aici o ştiinţă.“

Strîng cutia de table şi se ridică să treacă şoseaua, la pensiunea de alături.

„Merge acum o ciorbă de peşte, nu?“ zice omul nostru punîndu-şi cutia în cap, să nu-l bată soarele. „Şi-o saramură de crap. Ca focu’. Şi p-ormă, mai tîrziu, o baie.“

„Dar ai văzut cum e apa la ăştia în piscină, aici la pensiune?“ întreabă Costică. „E tulbure“ – răspunde bărbosul – „păi, e normal, e din Dunăre, de unde altă apă aici.“

„Şi e bună?“ insistă amicul.

„Păi, nu poţi să spui de apa din Dunăre că e bună sau că e rea. E doar apă din Dunăre, Costică, cu bunele şi cu relele ei. Dunărea e ca viaţa. Şi viaţa, după cum ştii, dăunează grav sănătăţii şi duce la deces, ha, ha. În Dunăre lumea se spală, aruncă mizeriile, îşi face nevoile, se scaldă, tot din ea îşi ia peştele şi apa pentru ciorbă. De ce n-ar lua şi pentru piscină? Dunărea e Gangele românilor, mă Costică, mă. Tu nu ştii asta, de cînd tot mergem noi în Deltă? Şi aici tot Dunărea aia e. Ba, e chiar mai curată, că n-a trecut încă de Bucureşti şi ştii cu ce aport important din viaţă vine Bucureştiul la fluviul ăsta, nu, că eşti în branşă. Trebe să-ţi mai spun io? Păi, cîte milioane de oameni nu se screm în fiecare zi să tot umple Dunărea?“

Pescarul cel adus de spate îşi strînge lansetele şi porneşte după ei. Trece şi el fuga şoseaua prin faţa unei maşini, către ciorba pescărească.