Bucureşti, Bucureşti

E poate cea mai urîtă, murdară, haotică şi poluată capitală europeană. Seamănă cu un mare şantier cu milioane de muncitori care fojgăie prin el într-o luptă permanentă pentru mai mulţi bani, pentru un loc mai bun. Un oraş pe care statisticile îl arată ca fiind printre capitalele cele mai văduvite de spaţii verzi, condiţii în care autorităţile locale reuşesc prin diverse manevre să facă aceste spaţii să devină şi mai mici. Culoarea de bază a oraşului e cenuşiul, elementul fundamental e praful, iar comportamentele cele mai vizibile sînt mitocănia, agresivitatea şi nesimţirea. Aş putea continua pe acest ton încă mult timp. Dar Bucureştiul are uneori şi o altă faţă. Venind la sfîrşit de săptămînă dinspre Ploieşti, mi-am amintit senzaţiile pe care de copil le aveam cînd intram seara în Bucureşti, printre pomii foşnitori de la şosea, pe lîngă Casa Scînteii şi spre Arcul de Triumf (pe atunci nu percepeam diferenţele simbolice dintre cele două construcţii şi nici lipsa de reclame şi lumini multicolore). Şi mi-am adus aminte şi de unul dintre ultimele articole ale lui Zigu Ornea din Dilema, strălucitor şi plin de har, în care descria fascinaţia pe care i-a creat-o Gara de Nord, prima oară cînd a venit la Bucureşti (cred că pe la sfîrşitul anilor ’40). Acum e relativ răcoare, după mai multe zile caniculare, iar prin geamul deschis al maşinii vine miros de tei. În apropierea Bucureştiului m-a întîmpinat acea mulţime de restricţii de circulaţie, pentru că se construieşte un pod, dar şi marea de lumini multicolore de la maşinile ce pleacă şi vin, de la parcările şi reclamele aprinse ale hipermarket-urilor de pe stînga şi de la cele două aeroporturi. Milioane de beculeţe albe, roşii, albastre şi verzi. Un avion a aterizat după ce a trecut peste şosea cu luminile lui de poziţie. Cînd vii din acea direcţie, Casa Scînteii (să-i zicem tot aşa) abia se vede printre copaci. În schimb, birourile de sticlă de la IBM, cu caii de bronz din faţa lor, atrag privirea. Prin pereţii transparenţi, în lumina de veghe, se întrevăd birouri cu computere. Lucruri care par să se odihnească în aşteptarea iureşului de luni dimineaţă, atunci cînd angajaţii vor năvăli asupra lor pentru a le folosi. În scuarul unde era statuia ostaşului sovietic (am scăpat mai uşor de ea decît estonienii), tineri, rezemaţi de portierele maşinilor lucioase, stau de vorbă. O fată cu pantaloni albi, foarte lungi şi subţiri, bea ceva dintr-o cutie. La cîţiva metri mai departe, alţi cîţiva tineri încearcă diverse figuri cu skateboard-ul. Stopurile din Piaţa Victoriei sînt verzi, strălucitoare şi invită la o intrare destul de rapidă pe Calea Victoriei de unde, din vitrinele magazinelor, privesc cupluri de manechine în diverse toalete de gală. Străzile sînt aproape pustii, e destul de tîrziu, dar din loc în loc se mai află cîte un grup de turişti petrecăreţi. O maşină tunată, duduind de başi, se aşază paralel, la stopul de la Cercul Militar. Şoferul, cu o basma albă pe cap şi ochelari de soare pe frunte (deşi e noapte), are o privire scormonitoare. Scanează toată intersecţia. În spatele lui se opreşte silenţios un Bentley bleu cu o enigmatică femeie la volan. Duminică seara, Bucureştiul are altă ţinută. Înainte de luni, în care îşi pune din nou hainele de lucru cenuşii.