Brifcor şi alte răsfăţuri
După teribilul şi omniprezentul Cico (cică iar se fabrică), căruia copiii din anii ’70-’80 îi mai ziceau şi citropiş, şi după mai rara şi cumplita Quik Cola (pentru cine nu mai ştie – un fel de imitaţie de Coca-Cola), regimul comunist din România, puţin înainte să dispară, a produs o băutură răcoritoare nouă: Brifcor (aud că şi ea ar fi fost reînviată). Fiindcă avea un gust ceva mai proaspăt şi părea niţel mai naturală, noua invenţie făcea furori.
Ei bine, şi tocmai Brifcor voia Băleanca, acolo, în creierii munţilor, în pustietatea aceea. Era martie şi zăpada avea peste un metru. Eram vreo zece studenţi, băieţi şi fete, la refugiul Ştevia din Retezat (care între timp a ars), la vreo 1700 de metri altitudine, sub vîrfurile Lolaia şi Retezat. O cabană de lemn, cu priciuri şi sobă, cu buşteni gata pregătiţi pentru tăiat şi cu nişte alimente neperisabile lăsate de cei care stătuseră anterior în refugiu (regula nescrisă, care acolo funcţiona chiar şi în vremurile acelea de penurie alimentară, era ca fiecare să lase pe rafturi cîteva provizii pentru următorii veniţi). Am stat la acel refugiu aproape două săptămîni (pe atunci parcă timpul curgea altfel) şi n-am văzut ţipenie de om. Doar într-o dimineaţă am descoperit urmele unui animal mic care dăduse tîrcoale cabanei, o marmotă sau ceva asemănător, dar pe care fetele, speriate, s-au grăbit imediat să-l înainteze la rang de rîs, dacă nu chiar de lup sau de urs. Ne-am străduit să le explicăm diferenţa, am probat cu propriile noastre urme de paşi, spre comparaţie, dar emoţia lor era mai presus de raţionamentele noastre. Pe atunci, noi, băieţii, ne purtam cu fetele cam la fel cum ne purtam şi între noi. La şcoală, stilul ăsta ţinea. În pustietate, nu. Dar eram prea necopţi ca să ne dăm seama de astfel de „amănunte“. Acolo, în mijlocul şi în voia naturii, spre deosebire de noi, care ne abţineam să ne dăm pe faţă fricile, ca nu cumva să ne facem de rîs, fetele nu se fereau să-şi expună cu voce tare multele lor temeri. Ba se mai şi răsfăţau. Principala problemă era apa. O obţineam din zăpadă topită într-un vas pus pe plită. Procesul „facerii“ apei începea deci de la tăiatul lemnelor de foc. Topirea dura, iar zăpada îşi micşora volumul, aşa încît dintr-un vas, fie el şi destul de mare, nu obţineam mare lucru. Era de muncă. Şi am constatat că, la un simplu spălat pe mîini, Oana risipea o cantitate importantă. Spălatul ăsta se şi petrecea foarte des. Prietenul ei, Voinicu’, a încercat să-i explice că la altitudinea aia şi mai ales iarna, nu prea sînt microbi, aşa încît era cazul să mai economisească apa. Ea i-a replicat tăios că unei fete îi trebuie apă, spre deosebire de el, căruia, oricum, nici la Bucureşti nu-i trebuia prea multă. A ieşit cu scandal. Oana şi-a luat rucsacul şi a plecat singură prin pădure, spre Bucureşti. După vreo jumătate de oră, Voinicu’ s-a dus după ea. A găsit-o în prima poiană, înţepenită pînă la brîu, în zăpada de peste un metru. Cu rucsacul foarte greu din spate (plin de săpunuri, creme şi deodorante, după cum glumea Voinicu’), nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi. Oricum, înapoi se pare că nu mai voia nici cu preţul vieţii. A scos-o la un loc de unde drumul era cît de cît mai sigur şi a lăsat-o să plece singură, cu ambiţiile ei cu tot. Şi-am rămas doar nouă...
Şi în sfîrşit, ca să revin la Brifcor, într-o zi am constatat că nu prea mai aveam de nici unele. Şi am hotărît ca trei dintre băieţi să coborîm în colonia muncitorească aflată în vale, la vreo trei ore de mers, să facem aprovizionarea. Am făcut o listă cu cele necesare, la care fiecare şi-a adăugat dorinţele personale (probabil că, dacă eram în zilele noastre, n-am fi avut destulă putere să ducem în spate toate dorinţele). Chiar şi atunci, totuşi, Băleanca voia Brifcor, precum ziceam. Ne-am uitat unii la alţii cam descumpăniţi. Nu prea ne era la îndemînă să cărăm atîta drum sticle de Brifcor, în spinare. Dar era puţin probabil să găsim prin acea aşezare nenorocită noua băutură la modă. Am trecut-o pe listă şi am plecat. Ajunşi jos, la muncitoresc-sătescul magazin, am avut totuşi surpriza să găsim şi Brifcor. Băieţi buni, am luat vreo şase sticle. Am cumpărat şi ce se mai găsea pe acolo de-ale gurii, am mîncat ceva frugal, la cantina muncitorească şi am pornit înapoi la deal. Urcuş abrupt, zăpadă mare şi, mai ales, rucsacele grele pline cu mîncare şi băutură... Ne tot opream şi tot gîfîiam. Ajunşi spre seară înapoi la cabană, precum nişte Moşi Crăciun din care ieşeau aburi de transpiraţie, am fost imediat asaltaţi. Am împărţit conservele, pîinea şi alte bucate mult aşteptate, iar fetei care le comandase i-am dat cele şase sticle de Brifcor. Deşi afară era frig, în rucsac sticlele se încălziseră. Fata s-a repezit să deschidă una şi a dus-o pofticioasă la gură. În secunda următoare însă, a pufnit scîrbită. Aruncîndu-ne o privire cruntă, Băleanca ne-a luat la refec: „Ce porcărie mi-aţi adus aici? Ăsta-i Brifcor? E cald şi nasol. Beaaah!“