Brazilia 2014
Brazilia e ţara fotbalului. S-a spus chiar că fotbaliştii de acolo ar fi genetic diferiţi de cei din restul lumii. Antrenorul Arsène Wenger, de la Arsenal Londra, susţine că brazilienii ar avea gleznele mai scurte, ceea ce le dă posibilitatea unor execuţii la care alţii nici nu se gîndesc. Şi la ce le-a folosit? – veţi întreba. În semifinală, germanii au sărbătorit ziua gleznelor lungi, de şase ori mai lungi.
Probabil că popularitatea unui Campionat Mondial apare şi din faptul că fotbalul jucat între echipe naţionale poate confirma anumite clişee despre popoare. Ca de exemplu: sud-americanii sînt deschişi, emotivi şi plini de imaginaţie, germanii şi olandezii sînt disciplinaţi şi bine organizaţi, britanicii au în sînge spiritul competiţiei, francezii sînt talentaţi, dar inconstanţi, sîrbii şi croaţii sînt îndîrjiţi, africanii sînt agili, dar nu şi foarte perseverenţi... Există însă şi observaţii care contravin clişeelor populare; de exemplu, italienii, de la care te-ai aştepta la un joc în spirit latin, au poate fotbalul cel mai pragmatic şi joacă închis, japonezii şi chinezii, care se dovedesc competitivi pe o mulţime de alte planuri, sînt ca şi inexistenţi în fotbal. Bineînţeles, aici e şi o chestiune de tradiţie. Pe de altă parte, Costa Rica a surprins prin performanţa de a ajunge foarte aproape de semifinale, cu un joc extrem de organizat, asemănător cu al echipelor europene.
În mare, campionatul din Brazilia a confirmat cîteva linii cunoscute: forţele principale rămîn Europa şi America de Sud (nici nu se putea altfel), cu accidentele de rigoare, Spania şi Italia de-o parte (că eşecul Angliei nu e o surpriză), Brazilia de cealaltă parte; echipele africane au luptat frumos, ca de fiecare dată, jocul lor a plăcut spectatorilor, dar nici una n-a reuşit vreo performanţă peste aşteptări, asiaticii, ca de obicei, n-au făcut nimic, Statele Unite au jucat curat, dar fără strălucire, tot ca de obicei.
Meciurile din grupe au fost spectaculoase, cu multe goluri (în această fază s-a atins al doilea record de goluri pe partidă – 2,83 –, după cel înregistrat la Mondialul din 1958, din Suedia – 3,66). În fazele superioare, în schimb, aşa cum remarca şi Radu Naum în numărul precedent al Dilemei vechi, meciurile au fost închise şi tensionate, cu goluri puţine. Excepţie a făcut bineînţeles incredibilul Germania – Brazilia, care va rămîne ca un fel de marcă a acestui campionat. „Aşa ceva se vede doar o dată în viaţă“, îmi spunea un amic, fericit că a luat decizia să se uite la meci în acea seară, în loc să se culce. Un meci cît un întreg campionat. Reversul medaliei a venit în cea de-a doua semifinală, poate cel mai închistat joc dintre toate. Protagonistele (Argentina şi Olanda) au jucat, probabil, sub efectul de morcov a ceea ce văzuseră cu o seară înainte. Păreau a se teme că orice neatenţie ar putea duce la primirea a vreo şapte goluri. De altfel, pe parcursul întregului campionat, Argentina a părut să joace rolul Italiei de altădată, cu partide închise, fără goluri şi fără spectacol. Fără să strălucească, Messi a primit titlul de Cel mai bun jucător al Mondialului, deşi mulţi l-ar fi preferat pe Robben.
S-a dovedit, în cîteva rînduri, şi că o mai bună posesie a balonului nu duce neapărat şi la rezultate pe tabela de scor. Multe echipe au găsit deja arme bune împotriva stilului tiki taka, acestea făcînd uneori ca elaboratul joc de pase să devină nu doar ineficient, ci chiar plicticos. În faza grupelor, disciplina tactică a echipelor europene le-a făcut adesea să pară ridicole şi a produs şi victime. În fazele superioare, lucrurile s-au schimbat, iar cei cu joc tacticizat au avut, în general, de cîştigat.
Rămîne de la acest campionat şi neplăcutul moment al accidentării lui Neymar la coloana vertebrală, precum şi povestea fotbalistului care muşcă, Luis Suárez.
În rest, se pare că ţara fotbalului, Brazilia, a rămas şi bătută, şi cu banii luaţi, dacă putem spune aşa. Umilitoarea înfrîngere din semifinale a venit pe fondul nemulţumirilor şi protestelor împotriva cheltuielilor uriaşe făcute pentru organizare. Renovarea Stadionului Maracana, de exemplu, a costat 400 de milioane de euro, aproape dublu faţă de preţul (şi el dubios de mare) cu care a fost reconstruită Arena Naţională de la noi. Unii dintre cei care au fost pe Maracana spun că renovarea s-a făcut şi de mîntuială. La fel s-a întîmplat şi cu alte investiţii şi există analize (de exemplu, vezi The Economist din 28 iunie) care demonstrează că, de multe ori, şi mai ales în cazul Braziliei, investiţiile presupuse de un asemenea eveniment mondial nu sînt neapărat şi rentabile. Dacă nici nu cîştigi şi te mai faci şi de baftă cu un eşec istoric...
La final, o concluzie particulară pentru noi ar fi aceea că arbitrii din România sînt buni.