Bombe cu benzină (2)

Aşa cum scriam săptămîna trecută, 9 jurnalişti de toate vîrstele, bărbaţi şi femei, ne aflam la o bază de instruire a poliţiei londoneze. Învăţam cum să ne comportăm în zone de tulburări şi revolte urbane. Baza imita un cartier londonez cu străzi şi clădiri. Îmbinam teoria cu practica iar de cîte ori ieşeam afară din sala de curs pentru cîte un exerciţiu, vedeam o formaţie de poliţişti alergînd, echipaţi ca nişte cavaleri în armuri negre, cu căşti şi scuturi, pe o căldură de 30º. Instructorul ne-a spus că oamenii se pregătesc pentru riota care urma să aibă loc în acea seară. N-am înţeles prea bine.

Nouă ni s-a arătat cum să procedăm dacă vedem nişte huligani care aruncă cu pietre într-o clădire (pietrele erau mingi de tenis iar huliganii – nişte poliţişti îmbrăcaţi cu tricouri fără mîneci şi cu bandane pe cap). Am exersat apoi ieşirea în formaţie de trei (reporter, cameraman şi însoţitor) din mijlocul unei mulţimi care se îmbulzeşte. Mulţimea erau de fapt nişte saci de box printre care intram cîte trei. Fără să ne lăsăm despărţiţi, trebuia să ieşim prin celălalt capăt al „pădurii“ de saci, pe care restul colegilor îi împingeau spre noi cu putere. Mai rău, ne-au tras şi nişte „castane“. Cînd ne-a venit rîndul la împins sacii, am procedat la fel, iar în pauza de fumat ne pipăiam cucuiele. O jurnalistă blondă şi firavă atrăsese, se pare, mai cu osebire „castanele“.

Între timp, plutoanele de poliţişti continuau să facă turul complexului, în pas alergător. O femeie rămasă în urmă a leşinat. Au ridicat-o, i-au scos casca şi au stropit-o cu apă. Noi am intrat în sală, să învăţăm cum pot fi identificaţi turbulenţii şi provocatorii infiltraţi într-o demonstraţie paşnică. Reprezintă, de obicei, doar o mică parte din masa manifestanţilor. Formează grupuri mai omogene ai căror membri sînt vizibil preocupaţi de alte lucruri decît majoritatea şi nu participă la protest alături de ceilalţi.

Unii jurnalişti pot observa ciocnirile violente dintre protestatari şi forţele de ordine, de pe poziţiile celor din urmă, adică echipaţi şi protejaţi de poliţie. E situaţia cea mai sigură şi mai comodă (la fel ca a reporterilor care merg la război în tancurile americane sau britanice). Există însă jurnalişti care vor să observe totul de pe poziţii independente. În acest caz, ni s-a spus, în orice parte a lumii s-ar afla, jurnalistul trebuie să fie atent la ambele tabere, fiindcă atît protestatarii violenţi cît şi poliţiştii îi pot deveni adversari. E un martor incomod al relelor care se petrec aproape fără excepţie, şi de-o parte, şi de alta. Cel mai periculos este însă să te laşi prins între liniile combatante.

Dinamica acestui tip de conflict e studiată ca o ştiinţă. Toate posibilităţile sînt prevăzute şi disecate. Pentru profesionişti nimic nu e surprinzător. În Londra au loc în medie cinci evenimente pe zi (cu adunări mari de oameni) care necesită supravegherea forţelor de ordine, fiindcă pot degenera în violenţe.

În sfîrşit, după multe sfaturi şi teorii, instructorul ne-a spus că a venit vremea să ne echipăm. Ne-au dat cîte un fel de armură ignifugă, salopete, căşti cu vizieră şi bocanci speciali. Mult timp şi multe transpiraţii s-au scurs pînă am reuşit să ne înhăimurăm cu acele echipamente. Pe deasupra, eram neliniştiţi neştiind bine ce ne aşteaptă. Am fost stropiţi cu un spray special despre care ni s-a spus că măreşte rezistenţa la foc. Ne-au dus lîngă un zid de beton unde o poliţistă ne-a arătat o sticlă cu dop de hîrtie, plină pe sfert cu un lichid incolor. Bănuiam ce e. „Usual petrol bomb“, a zis ea. Un cocktail Molotov obişnuit, armă folosită adesea în conflictele urbane. A dat foc hîrtiei şi a azvîrlit sticla în zid. Buooh!

Au urmat apoi demonstraţii cu variante ale aceleiaşi arme: sticlă plină cu benzină, sticlă cu benzină amestecată cu pietricele, sticlă cu benzină şi zahăr şi... în cele din urmă, cea mai spectaculoasă, sticlă cu benzină şi macaroane (rebelii, ne-au explicat, îşi pregătesc armele în bucătărie şi aşa le vin tot felul de idei). Macaroanele ard mai mult timp decît benzina iar explozia le face să zboare prin aer ca nişte beţişoare aprinse. Cînd găsesc o bucată de carne, se înfig sfîrîind...

De la demonstraţia la perete s-a trecut apoi la incendierea „străzii“ unde fusesem trimişi „la o plimbare“. Singura grijă era să ne acoperim cu braţul zona de sub vizieră ca să nu ne intre pe acolo fum şi flăcări. În rest, cu echipamentul acela, nu simţeam focul. Dar adevărata încercare abia începea. Poliţiştii – care se antrenaseră toată ziua – se împărţiseră acum în două, unii în uniformă, alţii jucînd rolul turbulenţilor. Noi trebuia să filmăm, să relatăm, să facem interviuri cu protestatarii şi cu poliţiştii. Era un antrenament „integrat“. Cînd a început riota, întregul complex s-a umplut de flăcări şi de fum. Huliganii dădeau foc la cauciucuri şi aruncau cu înverşunare sticle incendiare şi cărămizi (de lemn). Nu mai ştiam dacă nu cumva lucrurile deveniseră reale. Sau dacă nu visam. Probabil că orice război seamănă a vis. În lumina flăcărilor, umbrele combatanţilor se profilau, uriaşe, pe clădiri. Era un zgomot infernal.

Unul din tabăra huliganilor, „supărat“ pe jurnaliştii care, striga el, manipulează totul, a aruncat o sticlă incendiară spre noi. A nimerit direct în casca blondei căreia mai devreme îi făcuserăm noi cucuie. Într-o fracţiune de secundă capul femeii s-a transformat într-o adevărată torţă. Au sărit instructorii cu extinctoare şi au stins focul. N-a păţit nimic, dar cînd şi-a scos casca, nu mai reuşea să articuleze nici un cuvînt. Era lac de transpiraţie. N-a mai putut continua exerciţiul. De altfel, nici n-a mai ţinut mult. A fost oprit înainte de termen pentru că un poliţist a fost lovit în ceafă de o cărămidă, pe sub cască. L-au luat cu Salvarea. Oamenii ăia nu se joacă nici măcar la antrenamente.

M-am întors acasă noaptea tîrziu, frînt de oboseală, transpirat şi cu urme de fum pe faţă. Mă credeam Rambo şi nu ştiam cum să povestesc ce mi se întîmplase.