Bolniță și spital. Oameni și vite

28 august 2019   TÎLC SHOW

Două definiții. „Bolniță, 1 (Înv) Spital (pe lîngă o mănăstire sau un așezămînt de binefacere). 2 (Înv) Loc unde se izolează și se îngrijesc vitele bolnave. 3 Criptă în paradis. 4 Groapă comună. Sursa: MDA2 (2010).“ A doua: „Bolniță, bolnițe, s. f. (Învechit și arhaizant) Spital (pe lîngă o mănăstire sau un așezămînt de binefacere); infirmerie. Eu slujesc la bolniță, unde avem priceput vraci de nebuni pe părintele Ifrim. SADOVEANU, F. J. 35. Locul unde se izolează și se îngrijesc vitele bolnave. Vitele în care a dat boala… se trimit la bolniță. I. IONESCU, D. 474. Sursa: DLRLC (1955-1957).“ Ambele definiții pot fi găsite cu ușurință, printre altele, care trimit la aceleași semnificații, în Dexonline.

La noi, noțiunea de spital încă trage după ea, opintindu-se, trena unor semnificații din vremuri vechi. E doar una dintre situațiile dintr-un tablou mai mare. Un proces de modernizare, pe care nu toate societățile și culturile de pe acest continent l-au traversat în aceiași termeni și în aceleași perioade. Poate fi un element de identificare. Sau o particularitate culturală. Nu ne face mai buni sau mai răi decît alți semeni din alte culturi. Sînt, pur și simplu, date ale felului în care ne găsim la un moment dat. Feluri în care ne percepem pe noi înșine sau în care sîntem percepuți de alții. Cuvîntul boală, la fel ca bolniță și ca toate celelalte cuvinte din această familie, vine din limba slavă. Una dintre ramurile sale de semnificații, menționate în DEX, ediția din 2009, preluată în Dexonline, trimite și spre ideea următoare: „Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, leneșe, nărăvașe“. Deci un animal slab, leneș, nărăvaș e o „boală“. Așa cum și pasiunea fierbinte, dezlănțuită, pentru ceva sau pentru cineva, poate fi numită o „boală“. Iar preumblarea printre familii de cuvinte, cîmpuri semantice și speculații lingvistice se poate întinde mult și bine.

În adîncurile multor semnificații se mai găsesc încă, latent, amintirile foarte vechi ale unei lumi care locuia împreună cu animalele. Poți săpa în cuvinte, în subsolurile și sub temeliile lor, și poți da peste straturi, la fel de clar delimitate și de aducătoare de informații, ca acelea geologice. Iar adîncimea la care sapi depinde mult de momentul în care modernitatea, drepturile omului, feluritele manifestări și convenții sociale construite pe evoluția ideii de demnitate individuală s-au putut manifesta și evolua într-o cultură anume, într-un spațiu al unei societăți. Bolnița și spitalul sînt doar două noțiuni din constelațiile vaste ale unei culturi sau ale unui model civilizațional. Ce se poate vedea însă în societatea de la noi, azi, e că unele dintre semnificațiile profunde ale unor cuvinte semnalate în dicționare ca „învechite“ sau „arhaice“ sînt mult mai active decît ne-am dori sau am crede.

Spitalul „de nebuni“, cum îi spunem în mod frecvent, sau spitalul „de psihiatrie“, cum ar trebui să-l denumim în convențiile contemporane, se dovedește a fi, nu de puține ori, un loc unde ființele umane, aidoma vitelor, sînt mai întîi izolate și abia apoi, eventual, „îngrijite“. Spre deosebire de unele societăți contemporane de pe continentul nostru, la noi bolnavul psihic încă e decăzut, ca în vechime, din calitatea lui de ființă umană. Și nu trebuie să fie neapărat violent pentru a fi văzut în acest fel. Își pierde sau, mai bine zis, îl deposedăm de gradul de demnitate al „ălora normali“. Prin urmare, manifestăm un comportament la fel de arhaic pe cît e de adînc și stratul la care pretindem că s-ar afla îngropate în trecut anumite cuvinte și semnificații din limba pe care o vorbim. Din nefericire, nu e o raritate să mai dai, în România de azi, peste o bolniță, nu peste un spital. O bolniță, cu tot universul ei de semnificații și comportamente. Nu e deloc suficient să vopsești sau să dotezi tehnic un spațiu în care ar trebui să îngrijești ființe umane contemporane. Universul mental și comportamental al unui spital proaspăt renovat și dotat poate fi foarte bine unul de bolniță. Iar tristețea adîncă și frustrarea unor asemenea constatări nu se aplică deloc doar spitalelor de psihiatrie. Deseori, la noi, omul bolnav – indiferent ce-ar avea – e considerat un om pierdut. Sau un suflet lipsit de noroc, aflat la cheremul unei sorți care nu zîmbește niciodată. „Ferească Dumnezeu s-ajungi la spital!“, spunem noi, într-o cultură a unui stat european contemporan. Evident, există și medici sau lucrători în sistem care fac eforturi colosale să-și facă meseria cu onoare și competență. Nu despre ei e vorba aici.

Indiferent cîți bărbătuși intelectuali și știutori și-ar aduce la defilare penajul colorat, isterizîndu-se pe teme pe care cred că doar ei le controlează, există indicatori foarte clari care stabilesc niște realități greu de ignorat. Mortalitate infantilă, rată de abandon școlar, analfabetism, vîrstă scăzută la care se procreează, mortalitate din cauza infecțiilor de spital, violență domestică, comportament rutier, cantitate de săpun și pastă de dinți folosite în viața de zi cu zi, iar lista poate continua, din păcate, încă o vreme. Ideea e că nu folosești lanțul ăsta lung de motive de frustrare pentru a spune că românii ar fi ultimii de pe lume. Sau pentru a descuraja orice gest salvator, culcîndu-te în mîndra resemnare că tu ești cel care a identificat prăpastia în care ne afundăm. Dimpotrivă. A denunța lucrurile astea înseamnă a expune zilnic maladia și gravitatea ei, pentru a produce mobilizarea participativă a demnității. Și acțiunea. Sînt diferite feluri de a face asta. E o chestiune de stilistică. Dar apare celebra situație: „Eu nu denunț o chestie care lezează demnitatea dacă și Cutărescu face la fel. Nu-l suport“. Sau: „Sînt de acord doar dacă e cum formulez eu!“ Asta se cheamă rea-voință. Uneori îi mai zice și „prostie cu sclipici“. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe