Blocuri colorate
„A anvelopa, anvelopare“ e un nou barbarism, intrat deja în limbajul uzual. Barbarism la propriu poate deveni cînd, odată cu pereţii blocului, muncitorii anvelopează, adică astupă şi aerisirile şi îşi fac de lucru chiar şi cu aparatele de aer condiţionat, cum aud că s-a întîmplat prin Drumul Taberei. Termenul cu pricina, fiind aplicat unei acţiuni foarte specifice, e poate de sperat că va dispărea odată cu încetarea nevoii care l-a făcut să apară. Deocamdată, e o perioadă în care pomenita activitate e în toi prin tot Bucureştiul. A devenit mai mult decît o modă, e ceva imperios. Dacă blocul în care locuieşti nu e anvelopat sau nu e măcar trecut pe o listă de aşteptare înseamnă că locuieşti în vreo margine uitată, că eşti la periferia oraşului şi a societăţii, uitat de lume etc. Ca orice asemenea fenomen, şi nebunia asta are părţi bune şi părţi rele. Lumea e înclinată să le vadă astăzi doar pe cele bune. Faţa oraşului se schimbă. Capătă culoare.
Se spune că oameni plecaţi din România la începuturile comunismului, revenind în ţară după Revoluţie n-au mai recunoscut nici măcar străzile din centru, pentru că, pe vremuri, blocurile şi casele din centru erau bleu, roz, lila, galbene ori vernil. Cu timpul, culorile s-au şters şi nimeni nu le-a mai împrospătat. Generaţii întregi după aceea nu le-au văzut altfel decît cenuşii, tot aşa cum au crescut şi s-au obişnuit cu blocurile construite în vremea comunismului, rămase în cea mai mare parte de culoarea betonului. De altfel, tonurile de gri erau însăşi esenţa gîndirii oficiale din epocă. Ei bine, dincolo de povestea cu etanşeizarea termică, „anveloparea“ ar putea da culoare acestor „cartiere dormitor“ (cum le numesc chiar arhitecţii care le-au proiectat).
Necazul poate veni însă din altă parte. Dacă vă uitaţi la blocurile recent anvelopate de pe bulevardul Dimitrie Cantemir, veţi vedea că predomină culoarea numită de constructori chartrouse. De fapt, ceva între praz şi avocado. Un fel de fresh de polistiren răsărit brusc după ce schelele au fost date jos. Mai vechile gusturi ale edilului din sectorul 5 par să fi fost preluate, dacă nu chiar „dezvoltate“ în sectorul 4. Ce-i drept, există şi multe blocuri ale căror noi faţade „anvelopate“ arată cît se poate de bine, în tonuri pastelate, plăcute şi decente. Văzînd însă amintitele exemple din sectorul 4, începi să te temi că fenomenul ar putea s-o ia razna. Dacă în plin centru al Bucureştiului se întîmplă aşa, ce frîne ar putea exista prin orăşelele sau chiar prin muncipiile patriei, în calea experimentelor primarilor care se simt Picasso? Oriunde poate apărea pericolul transformării bruşte a uniformului cenuşiu comunist într-o explozie cromatică de balamuc sau într-o jenantă exhibare a prostului gust. Peste noapte, cenuşiul blocului de vizavi, cu care te-ai obişnuit de decenii, poate deveni violet episcopal, albastru persan, verde papagal, roşu ferrari, căcăniu intens sau toate la un loc.
Lăsînd la o parte culoarea, la proporţiile şi zorul pe care le-au luat activitatea de „anvelopare“, e limpede că materialul folosit e cel mai la îndemînă. Cantitatea bate calitatea, graba profitului învinge cîntărirea rezultatelor pe termen lung, cîştigurile imediate umbresc orice eventuale dezavantaje mai îndepărtate, curentul la modă înăbuşă orice alternative. Unii specialişti atrag atenţia că polistirenul cu care se face „anveloparea“ e un material ieftin ale cărui dezavantaje nu vor întîrzia să apară şi că mai există şi alte variante posibile, ca vata minerală, de exemplu, care lasă peretele să respire, fără riscul de apariţie a igrasiei sau a mucegaiului. Alţii mai pomenesc un pericol şi mai mare, de care nimeni nu mai pare a ţine seama. Polistirenul arde şi poate favoriza extinderea eventualelor incendii. Dar, cine mai stă să-i asculte pe specialişti? Contează în primul rînd că factura la întreţinere se micşorează şi că blocul o să arate frumos. Majoritatea locatarilor (de două treimi) decide. Cine se mai poate opune? Şi, una peste alta, statistic vorbind, poate că „anveloparea“ e o evoluţie. Un progres de moment, în stilul nostru specific, asemănător cu cel al apariţiei primei generaţii de termopane. Blocurile din Titan, de exemplu, inaugurate la sfîrşitul anilor ’60 de Nicolae Ceauşescu împreună cu nimeni altul decît Richard Nixon, preşedintele Americii venit în România într-o vizită istorică, vor cunoaşte în sfîrşit o reîmprospătare. Va fi o cosmetizare populară, despre care nu se ştie cît va ţine, obţinută printr-un hei-rup similar celui de la construire (cînd fraţii Grigoriu cîntau hitul „Macarale“). O ambalare a urîţeniei. De sperat că rimelul nu se va întinde pe faţadă, chiar de la prima ploaie, şi că fardul va rezista scuturăturii primului cutremur. Pentru că, într-o fază viitoare nu va mai putea fi vorba de un simplu facelift. Probabil că atunci se va pune direct problema dinamitei. Iar arhitectura comunismului va rămîne o istorie îndepărtată.