Blade Funner Reloaded

Cu ceva vreme în urmă, am dat peste o ştire care se referea la iniţiativa unui primar din România de a lua cu împrumut nişte milioane de euro, pentru a construi, în localitatea în care îşi exercită mandatul, un cinematograf 3D şi un complex spa. Treaba asta se întîmplă la Bîrlad, unde se vede şi din satelit că, cel puţin centrul spa – jumătate din această iniţiativă legendară – e departe de a fi o prioritate pentru locuitorii oraşului. Acolo sînt oameni care au probleme cu canalizarea, cu drumurile stricate, cu zeci de alte chipuri ale vieţii „îmbelşugate“ în care ne scăldăm pe aici. La urma urmei, pentru cine a trecut prin Bîrlad lucrurile sînt foarte limpezi. Deşi, nu e obligatoriu să fi călcat în oraşul cu pricina pentru a zîmbi, măcar neîncrezător, atunci cînd acest oraş îţi e descris ca un paradis terestru.

În naivitatea mea, am scris un articol fantezist, mizînd pe umorul cititorilor, o poveste în care închipuiam tot soiul de bazaconii. Spuneam că acolo există cel mai modern centru de spectacole din Europa, care se cheamă Domul Artistic al Nemuririi Neamului, că Peter Gabriel a rămas stupefiat cînd a văzut minunea asta, că marele regizor Peter Brook s-a mutat să lucreze, pentru cinci ani, la Teatrul din localitate, că există un complex de clinici medicale ultra-performante, la care se tratează pacienţi din toată Europa, că elevii de liceu nu mai scriu pe tablă, ci studiază pe modele holografice, şi că e foarte posibil ca pe la Zilele Oraşului să apară Brad Pitt, Roger Waters şi Bono (Doamne, mă şi sperii de ce era la gura mea!). Am constatat, uluit, că nu au fost puţini cei care au luat de bună gluma asta amară. Iar ca povestea de-a rîsu’ plînsu’ să fie complet năucitoare, am aflat că existau oameni care se pregăteau să scrie mesaje de felicitare pentru excelentul dom’ primar care a ctitorit toate minunile astea ştiinţifico-fantastice. Îmi venea să urlu, să întreb, dezarmat: „Oare pe ce lume trăim, fraţilor?“. Pe urmă, mi-am luat seama şi am zis că oi fi pus eu prea mult patos, prea multă fantezie în povestea asta care, în tembelismul ei, a părut verosimilă. Am luat vina confuziei pe cocoaşa mea şi mi-am văzut de treabă, resemnat cu faptul că bumerangul ironiei mi s-a-ntors în plină figură.

Au trecut cîteva săptămîni şi a trebuit să trag o fugă la Iaşi. Drumul trecea, inevitabil, prin Bîrlad. Ei bine, realitatea e mult mai amuzantă şi mai tare decît micile mele încercări ironice eşuate, depăşind net, suveran, orice creaţie fantezistă care poate fi acuzată de rea-intenţie. Las la o parte cortegiul de chestii urîte de care se poate lega un cîrcotaş în orice orăşel din ţara asta. Relatez doar trei detalii superbe, care conturează, prin natura lor, farmecul unic al imaginii generale.

La ieşirea spre Vaslui, Bîrladul e o chintesenţă a gîndirii noastre urbane, a felului în care dăm cu tifla concretului, pentru a face cu ochiul spre Absolut. Drumul e plin de gropi şi de denivelări. Se hurducă maşina, de zici că eşti pe un drum forestier, în creierii munţilor. Pînă aici, nimic nou. Treaba asta se întîlneşte în România la tot pasul. Nota de imagine memorabilă vine din altceva. Cele două sensuri de mers sînt despărţite de o lungă suprafaţă intermediară, impecabil decorată cu floricele ornamentale. Aranjamentul e perfect, vesel, multicolor, lucrat cu o migală chinezească. Te uiţi, mut de uimire, şi nu ştii ce să faci. Să rîzi, sau să plîngi? Două bucăţi de drum stricat, plin de gropi sînt despărţite de un aranjament floral impecabil. Din nou, istoricul nostru simţ estetic dă o lovitură grea nimicurilor legate de lumea materială. Cum să nu devii, dintr-o dată, senin?

La Bîrlad, clădirea centrală a administraţiei locale nu se cheamă… Primărie. Nivelul ăsta a fost depăşit de mult. Într-un oraş atît de complex, care trăieşte din plin dinamica schimbărilor contemporane, clădirea în care lucrează de zor edilii oraşului se cheamă… Palatul Comunal. Pentru cîteva secunde, te simţi ca la Nisa. În faţa Palatului, în vîrful unui suport înalt, stă un ceas electronic, mai degrabă un dispozitiv de afişaj cu led-uri roşii, care anunţă, cît se poate de modern, orele cetăţii. După ora exactă, pe ecran apare un text memorabil, cum se spune, de mare angajament, să ştii pe moşia cui te afli: „Domnul Primar Constantin Constantinescu vă urează Bună Ziua!“. Ei, mai are cineva vreo replică? Aud?!

Sigur că, în peisajul ăsta, cinematograful, obligatoriu 3D, şi centrul spa sînt două elemente absolut necesare, care transformă perfecţiunea în arhetip. Problema însă nu e aici, în cazul ăsta concret, în care, ca în atîtea alte situaţii, mendrele autorităţilor devin „priorităţi“ ale comunităţii. Hiba, marea hibă e în felul nostru de a privi autoritatea, în felul nostru păcătos de a ne alege nişte stăpîni, nu nişte reprezentanţi. De comunitate, nici nu mai fac vorbire. O conştiinţă critică, radical convinsă de faptul că sîntem răi în esenţă, aşa cum îmi scria un cititor, ar spune, poate, că nu ne alegem, de fapt, nici reprezentanţi, nici stăpîni. Ci doar nişte complici, cu ajutorul cărora să mascăm, îndărătul spoielii cu flori multicolore, o veche maladie, al cărei secret e ţinut la căldurică din adîncul timpului. Nu ştiu dacă e chiar aşa. Sau, mă rog, sper că nu e aşa. Dar cum să demonstrezi contrariul atunci cînd argumentele solide dispar, rînd pe rînd, în fiecare zi, ca apa Bîrladului, scurgîndu-se printre degete?

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.