Bilbao şi alte neplăceri

Steaua tocmai a cîştigat campionatul. Patronul ei tocmai a fost condamnat la închisoare şi toată lumea se întreabă ce se va întîmpla cu marea noastră echipă. Un club de care s-au legat şi se leagă o mulţime de lucruri din ţara asta. Şi de care am şi eu legată o amintire pe care n-am reuşit s-o uit.

Era mare meci mare în Champions League, cu Olympique Lyon – campioana Franţei, aflată în mare formă la acel moment. Un coleg de-al meu, dintr-o faimoasă redacţie de radio, mi-a propus să mergem împreună la meci, pentru că el primise două acreditări, una de reporter şi alta de fotoreporter. Eu ar fi urmat să merg cu acreditarea de fotoreporter, să fac poze pentru site-ul radioului şi, eventual, dacă mi se permitea, să culeg şi nişte sunete de la nivelul gazonului, pentru un reportaj de radio cît mai colorat. Nu mai făcusem niciodată aşa ceva şi eram curios cum o să iasă.

Ajunşi la centrul de presă al stadionului din Ghencea, am dat acreditările şi legitimaţiile de presă unui tip mic şi agitat. Eu am primit, în schimb, o vestă fosforescentă pe care scria FOTO. Apoi, m-am despărţit de colegul meu, care urma să meargă la tribuna presei, în vreme ce mie aveau să mi se deschidă uşile raiului, adică cele care duceau direct spre gazonul pe care jucătorii îşi făceau deja încălzirea. Nu mai fusesem niciodată la acel ground level al fotbalului mare şi recunosc că am simţit o oarecare emoţie. Stadionul era plin şi vuia. Mă aflam în compania a vreo zece fotoreporteri sportivi, profesionişti, din aceia cu obiectivele aparatelor cît tulnicul. Eu aveam doar un mic Sony, cît un pachet de ţigări, cu care fusesem dotat de redacţia radioului. O vreme l-am ţinut în rucsac. Cînd cele două echipe s-au aliniat pentru fotografiile dinaintea începerii partidei, a trebuit să-l scot. Speram că, într-o lume democratică şi politic corectă, nimeni nu va îndrăzni să facă nici cea mai mică remarcă despre ruşinosul meu aparat.

Nu am apucat însă să fac nici două poze că m-am trezit tras de mînecă de către un tip îndesat, într-un costum gri, care mi-a spus pe ton sever, în engleză: „Sper că în geanta aia mai ai şi alte aparate de fotografiat.“ Era un individ între două vîrste, cu plete înspicate, întoarse la bază spre interior, care îi fluturau odată cu bruştele mişcări ale capului. Genul de cocoş cît se poate de nesuferit, îndrituit, se pare, cu cine ştie ce puteri discreţionare pe acel stadion. I-am răspuns că acela e unicul meu aparat şi că nu cred că-l interesează cu ce fel de instrumente îmi fac eu treaba. „Greşeşti“ – mi-a spus. „Tu nu eşti fotoreporter de meserie, cu aparatul ăsta. Nu ai ce căuta aici. Te rog să mergi sus, în tribune.“ Degeaba am invocat acreditarea pe numele meu, care era perfect valabilă, şi sonorul nume al postului care mă trimisese acolo... Cu individul acela nu era de discutat, mai ales în acel moment, în faţa echipelor aliniate, în văzul întregului stadion. Am ales soluţia românească de a mă preface că îi urmez indicaţia. Am plecat încet spre tribune, dar, după ce m-am îndepărtat de el, am cîrmit-o brusc spre capătul terenului, unde, împreună cu alţi fotoreporteri, m-am instalat în spatele porţii lui Carlos, portarul Stelei de pe vremea aceea. Mi-am scos microfonul şi l-am instalat pe iarbă, lîngă poartă. Speram că acolo voi fi ferit de ochii cerberului UEFA. După nici un minut însă – meciul deja începuse –, individul s-a înfiinţat în spatele meu. „Vezi că nu eşti fotograf?“ mi-a zis. „Eşti om de radio, de aia ţi-ai instalat şi microfonul, iar pozele le faci pentru site sau pentru tine, personal. Dacă nu părăseşti imediat terenul, chem jandarmii.“ Ce puteam să mai zic?

Ulterior, aveam să aflu că pe intransigentul individ îl chema Bilbao (ca pe oraş), că era ofiţer de presă al UEFA şi că în acea zi a făcut ordine, chiar uşor abuziv, cu toată presa de pe stadion, probabil pentru că era vorba de primul meci din Champions League organizat în România, de cînd formula competiţiei fusese schimbată. Am fost deposedat de vesta fosforescentă, ca un militar căruia i se smulg gradele de pe umeri. M-am dus umilit în tribune. Locurile ziariştilor erau ocupate, iar în zona publicului, evident, nu se mai găseau scaune. Am fost bucuros să descopăr un loc lîngă o bară metalică de care mă puteam sprijini sau pe care chiar mă puteam aşeza, ca să nu stau în picioare. La un moment dat, însă, a venit un poliţist care, asemeni lui Bilbao, mi-a spus, pe ton imperativ, că nu am voie să stau acolo. M-am conformat din nou şi m-am mutat cîţiva metri mai jos, în picioare. Între timp, Carlos a scăpat mingea prosteşte şi Lyon a înscris primul gol. Din nefericire, aveau să mai urmeze încă două, tot în poarta Stelei. În plin dezastru fotbalistic, l-am zărit pe poliţist stînd aşezat pe bara de pe care mă gonise pe mine. Îmi spusese că nu-i voie, doar ca să-mi ia locul. La plecare, am avut mari dificultăţi să-mi recapăt propria legitmaţie, de la tipul mic şi agitat din biroul de presă. Pasămite, înştiinţat de Bilbao că cine ştie ce mare infracţiune săvîrşisem, omul considera că trebuie să-mi confişte actele. Cu siguranţă, nu a fost cea mai norocoasă zi a mea.