Biblioteca

17 noiembrie 2006   TÎLC SHOW

Se făcea că generaţia mea fusese condamnată (sau se hotărîse singură, sau pur şi simplu aşa se întîmplase, nu era prea clar în vis) să meargă la bibliotecă. Amintire din tinereţe, aceasta se petrecea pe sub copacii umbroşi ai parcului din faţa Academiei. Intram cu toţii în linişte, ne aşezam fiecare la cîte o masă şi începeam să scriem. Plini de solicitudine, bibliotecarii-gardieni ne aduceau cîte un nou pachet de coli de hîrtie, ori de cîte ori ni se terminau rezervele. La încheierea zilei, aranjam frumos colile scrise pe colţul mesei, iar bibliotecarii-gardieni le strîngeau şi le aşezau cu grijă în rafturi, la locul lor. Biblioteca era plină de manuscrisele noastre neterminate. În fiecare zi o luam de la capăt. Ne aşezam în acelaşi loc, unde bibliotecarii aveau grijă să aşeze, puse în ordine, foile scrise în zilele precedente. Din cînd în cînd, cîte unuia dintre noi i se întîmpla să termine. Anunţa atunci şeful de sală, care punea tot manuscrisul pe un cărucior şi mergea împreună cu autorul în sala de festivităţi. Acolo venea şi directorul bibliotecii şi, în prezenţa acestuia, manuscrisul era ridicat cu mişcări lente de pe cărucior şi aruncat foaie cu foaie în flăcările unui cuptor cu foc veşnic. Cînd totul devenea cenuşă, directorul îmbrăţişa autorul, iar acesta avea dreptul la un an sabatic. Eram liberi să ne bucurăm de viaţă! Pe frontispiciul Bibliotecii era trecută o frază din prima mea carte scrisă, bineînţeles, după 1990: am scris această carte ca să pot să uit. (De fapt, n-am scris niciodată această frază, am verificat de îndată ce m-am trezit. Poveste a tot ceea ce făcusem înainte de 1990, cartea avea însă, ce-i drept, menirea unui astfel de joc al uitării şi amintirii...) Totul pe lumea asta are o explicaţie simplă şi clară, nu-i aşa? Inclusiv visele. În cazul de faţă totul se explica prin faptul că în seara precedentă fusesem la Depuis qu’Otar est parti, filmul ales de Cătălin Mitulescu pentru a fi prezentat la Institutul francez (menţionez şi acest detaliu deoarece nimic nu este întîmplător, după cum o să vedeţi). Cu Mitulescu fusesem în urmă cu două, trei săptămîni la o reprezentare-dezbatere pentru studenţi la filmul său, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii. La inevitabilele întrebări - de ce acest film şi nu altul?; de ce aşa şi nu altminteri?; de ce personajul acela face ceea ce face şi nu altceva? -, regizorul a răspuns simplu şi generic: aceasta este povestea mea. Acestea sînt amintirile sale şi a simţit nevoia să le reprezinte ca atare - ca să poată să uite şi să-şi vadă, apoi, mai departe de treabă şi de viaţă, am şoptit eu din colţul meu, dar nu m-a auzit nimeni. Cred că ar fi fost însă de acord. Ceea ce am spus însă cu voce tare, ceea ce m-a şocat la toate aceste filme şi cărţi recente ce povestesc ieşirea din comunism, ceea ce am regăsit în filmul francez, a cărui acţiune se petrece în Georgia, este faptul că generaţia noastră, a celor care, la marea cotitură din 1990, aveau în jur de patruzeci de ani, a ratat ieşirea din comunism şi astfel s-a ratat într-un mod pestriţ, dar sigur. N-am ştiut să compunem povestea vieţii noastre în comunism, astfel încît să-l uităm frumos şi temeinic şi să mergem mai departe, precum vaporul din finalul filmului lui Mitulescu. Am rămas acolo, în comunism, pentru a mărturisi un adevăr de care nu am fost vrednici în restul vieţii, am rămas în trecut ca nişte figuranţi într-un spectacol istoric, angajaţi să ilustreze comunismul cel bun şi comunismul cel rău pentru un public ce se reduce la noi înşine. Am rămas în comunism pentru a încerca să ne răscumpărăm pasivitatea şi a ne da iluzia că trăim în sfîrşit cu adevărat, că noi facem istoria, că sîntem cei care produc realitatea. Şi am reuşit să fim doar producători de reality-show... Nu sîntem însă un caz chiar izolat. În filmul Juliei Bertucelli, dintre cele trei femei singure care încearcă să-şi recompună viaţa după ce Otar, singurul bărbat al casei, a plecat în Franţa să lucreze (şi să moară), doar mama, cea din generaţia mea, este marea pierzătoare. Ea îşi ratează viaţa de femeie pînă în ultima clipă şi eşuează atît ca fată a mamei, cît şi ca mamă a fetei, bunica şi nepoata reuşind să comunice peste capul acestei "verigi lipsă". De fapt, asta sîntem, generaţia lipsă! Părinţii noştri ne-au spus o viaţă întreagă că noi nu avem cum să-i înţelegem, că noi ne-am născut şi am crescut în comunism, sîntem altă lume. Pe de altă parte, copiii noştri sînt din altă lume, pentru care îşi scriu singuri poveştile pe care noi nu am fost în stare să le oferim. Eventual, aceşti copii îşi caută poveştile în generaţia bunicilor interbelici, cu care comunică peste capul nostru. Toate aceste lipsuri sînt cu atît mai dramatice cu cît sîntem, în acelaşi timp şi în mod paradoxal, generaţia la putere. Şi ne aruncăm şi ne cramponăm de aceste jocuri de putere cu atît mai mult cu cît ne ştim, de fapt, mai slabi şi păcătoşi. Poate de aceea şi arată societatea asta aşa cum arată... De pe coşurile Bibliotecii iese un fum uşor, care se adună în norişori albăstrui pe cerul Bucureştilor. Trecutul este, totuşi, o poveste ce se cere povestită!...

Mai multe