Berlin 20
● Am stat să urmăresc pe TV5 Monde, pînă am căzut de oboseală, un megadocumentar despre căderea Zidului berlinez. O imensă desfăşurare de forţe civile şi militare pentru mai nimic a avut loc în acel „memorabil“ 9 noiembrie! Nu c-aş fi dezamăgit că n-a murit nimeni la Berlin, deh, comunistă ţara – RDG, dar ceva mai civilizată decît celelalte din blocul socialist, zic unii. Sute de mii de est-germani, pregătiţi „să facă revoluţie“, s-au trezit în stradă, consternaţi şi aproape frustraţi, că Puterea nu ripostează decît cu cîteva arestări precare şi cu nişte capete sparte, fără convingere, cu bastoanele de cauciuc. Pancartele protestatarilor conţineau mai ales – conform declaraţiilor unui participant – lozinci umoristice, zeflemitoare, „foarte inspirate“ la adresa clicii conducătoare comuniste. Manifestanţii scandau din toţi rărunchii „revoluţionarul“, „cutremurătorul“, universal răspînditul: Wir sind das Volk! Nici o secvenţă a prelungului documentar nu surprindea scandări anticomuniste. Mă tem că nici nu a fost cazul... Se poate constata doar şi-n ziua de azi cît de dragă le-a rămas stînga extremă foştilor redegişti.
● Cu un sinistru zîmbet interior, băgam de seamă următoarele: ascultînd tonalităţile discursurilor celor care se adresau mulţimilor adunate în pieţele berlineze – din nefericire pentru vorbitori şi pentru bunele lor intenţii –, limba germană oratorică nu poate scăpa de amintirea (inflexiunile şi amprenta) lătrăturilor isterice ale lui Adolf Hitler. Imediat ce tonul oratorilor este accentuat pentru a acoperi rumoarea mulţimii sau pentru a fi captat corect de microfoane, parcă simţi, cu un fior ciudat, nevoia de-a lua poziţie de drepţi şi-a bate apoi pasul de gîscă, chit că ăsta din urmă e mussolinian.
● Şi astăzi, la ceremoniile de comemorare-sărbătorire, toţi oficialii vorbesc despre abstracte „sisteme totalitare“, despre „libertatea îngrădită a cuvîntului“ în lagărul socialist, despre „zidul ruşinii“. Nu am auzit, pînă la această oră, vreun vorbitor care să fi înfierat la scenă deschisă comunismul, ca sistem politic criminal şi falimentar. Aş vrea să mă înşel... În mintea celor născuţi ieri se poate forma eronata impresie că tot ce şi-au dorit cetăţenii germani ieşiţi în stradă era să poată călători liber cu Trabantul prin Europa. Simbolistica evenimentelor comemorative se învîrte în jurul neacordării dreptului la liberă circulaţie. Ca şi cînd statul comunist generic, central şi est-european, ar fi putut deveni unul tolerabil, cu condiţia să fi acordat minime şi amăgitoare libertăţi cetăţenilor săi. Am avut ocazia să observ, dezamăgit o dată-n plus, că occidentalii nici nu au capacitatea (imaginativă), nici nu vor să-şi figureze cît mai realist posibil teroarea (aici intrînd totul: de la represiune pînă la foamete şi înapoiere programatică) şi atmosfera de promiscuitate delaţionistă pe care am respirat-o noi.
● Păstrînd aceeaşi ordine de idei, filmuleţele „amuzante“ despre comunism, care circulă acum cu pompă prin cinematografele patriei, nu fac decît să relativizeze periculos ororile de atunci. Oroarea de a primi hrana cu raţia, ca-n timp de catastrofă (pe cînd presa oficială duduia de „împliniri măreţe“), nu poate fi umanizată cu anecdote de tipul „daţi mai puţin, ca să se ajungă la toţi“ (acesta fusese odinioară un strigăt exasperat, nu replica spirituală a unui hîtru).
● În acest fel, cei care azi au 20 de ani sau mai puţin nu vor crede niciodată povestirile noastre (patetice, în opinia lor) despre umilinţele încercate în vremea acelui regim dezumanizant. Nu e nimic de rîs din „epoca de aur“. Prin rîs am „rezistat“ opresiunii timp de aproape 50 de ani. Eu sînt de părere că mai bine NU am fi „rezistat“. Dacă nu am fi demonstrat un atît de vast „simţ al umorului“, poate că ne-am fi revoltat mai devreme. Una peste alta, găsesc nepotrivit să rîdem acum „artistic“ (nu găsesc nici un catharsis în asta) de nişte oameni imbecilizaţi sistematic, care reacţionau deja pavlovian la vederea hranei sau a unei impresii de bunăstare, simbolizată de rarissimul kilogram de portocale! În afară de faptul că, întîmplător, mi-am trăit anii magici ai copilăriei între 1975 şi 1989, nu am nici o amintire exuberantă sau nostalgică legată de „epocă“. Oamenii nu-şi doreau, aşadar, „să călătorească“ în Occident sau în ţările „frăţeşti“, ci să fugă! Dacă vreunii dintre cei care-s acum prea fragezi (şi ce bine că sînt!) doresc să înţeleagă lucrurile cu adevărat, să-i invităm să analizeze mai îndeaproape ce traume se ascundeau pe atunci în spatele verbului A FUGI.
● Last but not least, oare Franţa de ce se vîră, ipocrită şi nechemată, în hora sărbătoririi căderii regimurilor comuniste „cu un mare spectacol muzical în Place de la Concorde“?! Dacă vreun stat occidental a fost ani de-a rîndul mai puţin sensibil – ca să nu zic ostil, la nivel de elite – la lamentaţiile, semnalele de alarmă şi cererile de ajutor ale resortisanţilor din ţările Tratatului de la Varşovia, acela a fost Franţa! Vezi „afacerea Kravcenko“, dar mai vezi şi cu cîtă scîrbă idealistă au fost primite în Hexagon opiniile antistaliniste ale unor Pasternak, Soljeniţîn şi, mai devreme, Panait Istrati.
Cristian Sîrb este din Timişoara, a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Comunicare, a lucrat în presă, iar acum este angajat la o multinaţională.