Belgrad 2017
Parcarea asta mobilă de patru-cinci kilometri îmi este aşa de familiară, încît încep să mă uit şi după iepuraşi şi Catedrala Neamului. Infrastructura e praf, primăria a construit o grămadă de chestii kitschoase, şoferii sînt parcă toti loviţi de strechea claxonatului şi de Tourette, aşa că mă aştept ca în cîteva ore să ajung acasă, la marginea Bucureştiului.
Am antrenat oficiali ai Ministerului de Externe sîrbesc, unde problemele sînt şi ele foarte similare, pe lîngă faptul că majoritatea angajaţilor sînt înrudiţi între ei.
Sistemul lor informatic e praf, corupţia în floare şi tocmai au arestat un fost ministru al Transporturilor. Dragnea al lor politic e şi el sociopat şi are nişte legături oribile cu fostul regim comunisto-naţionalist. Livache sîrb a cîştigat alegerile cu 55% şi o bună parte a populaţiei pline de spume şi speranţe se pregăteşte să trăiască mult mai bine pe alte meleaguri.
Mass-media e şi ea controlată de un amestec de foşti şi actuali securişti, iar ruşii au o prezenţă stridentă peste tot, de la mass-media pînă la împodobirea Catedralei Neamului lui Pandele şi Firea Markovici.
Soros e duşmanul şi pe la ei – lipsa de imaginaţie în identificarea duşmanului cuplată cu un antisemitism solid înfipt şi în conştiinţa lor colectivă, plus propaganda rusă, fac ca toată zona din estul Europei să fie lovită de aceeaşi dambla. E plin de politicieni de tip Orlando – frumuşei, şmecheraşi şi nesimţiți, sau de tip Ghiţă – sociopaţi, agresivi şi supercorupţi –, aşa că alegerea patronului de la RTV pare absolut logică. În plus, Belgradul e înconjurat din toate părţile de apă şi bălţi care sigur pot fi concesionate doritorilor de pescuit fugăriţi de procese, că doar prietenii sînt făcuţi să deschidă drumuri.
Ne ducem la restaurant şi petrec 45 de minute înghesuit într-o maşină pentru a străbate kilometrul pînă la destinaţie. Restaurantul italian este impecabil şi sîrbii nu se sfiesc să creeze o atmosfera propice oricărui doritor de cancer pulmonar. Decid să fiu pozitiv şi să cred că probabil îşi doresc să mă ajute cu anticorpii şi de asta fumăm împreună (eu nevoit) două cartuşe de ţigări. Mîncarea e divină, căci are gust şi miros, în ciuda faptului că pentru un neavenit ar părea că sîrbii au venit la campionatul mondial de sudat ţigări şi nu la restaurant.
Milica este mai mică decît mine cu un an. E şefa de trib de aici şi misiunea ei din seara asta pare să fie îndoparea mea. După trei ore și jumătate petrecute mîncînd (în retrospectivă) o cină uşurică cu patru feluri, simt că aş putea empatiza cu oricare dintre gîştele crescute pentru pateu.
Sînt îndemnat repetat să beau rakie. Pricep la un moment că îndemnul este un fel de a semnaliza dorinţa participanților de a mai bea un păharel şi pentru prima oară mă gîndesc că aici aş fi fost mîndru de taică-miu şi de Gigilică. Ambii au fost oameni serioși, capabili să radă doi litri de ţuică dublu distilată şi o vadră de vin pe zi. Aici ar fi cîştigat respectul pe care îl meritau.
A doua zi repetăm experienţa, de data asta la un restaurant sîrbesc. Întreb, la caterincă, dacă garnitura aia de ţigări de aseară care mi-a plăcut aşa de mult e pe meniu şi aici, dar nimeni nu pare amuzat. În general, au un simţ al umorului minunat, dar la glume cu ţigări şi rakie nu se bagă nimeni. Fumez pasiv cel puţin la fel de mult, dar azi mi se spun o mulţime de glume cu macedoneni, sloveni, croaţi și bosniaci. Seamănă leit cu glumele noastre cu ardeleni, olteni şi moldoveni, aşa că trecem pe poante despre sîrbi. Rîd sănătos de ei înşişi şi încep să cred că băşcălia s-a născut într-un codru comun de prin Banat.
Avem șase gustărici, fiecare dintre ele făcută pentru toţi oaspeţii restaurantului şi nu numai pentru masa noastră. Mama cred că a fost născută să gătească la restaurantul ăsta. Urmează ciorba, aperitivul pentru felul doi, felul doi, aperitivul pentru rakia dinaintea desertului, aperitivul dinaintea desertului, îndeajuns de multe prăjituri ca să bage în comă diabetică toţi puştii mei din Ferentari, şi ceva murături, sălăţică de vinete, nişte mici, un pic de tobă, sărmăluţe vegetariene şi încă vreo zece chestii care sînt tot timpul prezente pe masă, ca nu cumva să piară careva flămînd.
Ne-am așezat la masă la ora 6. La 10,20 am decis că ar trebui să încercăm să ne mişcăm un pic. Pe la 11 noaptea jucam baschet. Jucători bunişori, dar clar duşi rău cu capul. Ori nu mi-am dat eu seama că jucam cu trofeul ligii universului pe masă.
Decid că Ghiţă are gusturi bune şi îmi promit să revin.