Beethoven, Mozart, Wagner

Cineva a făcut un mare chef la care a chemat și lăutari. Înainte să înceapă petrecerea, în fața casei lui au parcat o mulțime de automobile avînd aceeași marcă. Din ele s-au dat jos muzicanții cu instrumentele lor. „Cum se face că toți aveți numai tipul ăsta de mașină?“, a întrebat gazda. „Păi, nu știți ce înseamnă inițialele?“ „Nu.“ „Beethoven, Mozart, Wagner. Sînt cei mai mari maeștri ai noștri.“

Ei bine, cînd am auzit povestea, nu mi-era prea clar ce ar fi putut avea mașina aceea cu muzica (poate cu Siegfrid?), cu filozofia sau cu arta. Ulterior însă, am descoperit întîmplător cîte ceva. O plimbare de test cu seria 2 coupé m-a înveselit de-a dreptul. Mi s a părut ca un instrument foarte fin, de o precizie chirurgicală, cît se poate de -funny și, în același timp, destul de confortabil pentru acel gen de mașină. Țin minte cum la o curbă forțată, așa, de încercare, însoțitorului meu i-a sărit din mînă mapa, iar hîrtiile din ea s-au împrăștiat peste tot. După o secundă în care i-a venit probabil să mă înjure, și-a recăpătat instinctul de vînzător și a zis: „Vedeți ce agerime are mașina?“. Într-adevăr, automobilul acela producea un fel de încîntare a spiritului. M-am gîndit că, în boxele ei, muzica lui Mozart ar fi sunat la fix, ceva pentru flaut.

Altădată, am mers pînă la Cluj cu un exemplar mai „greu“, din seria 5. Îl conducea o colegă, foarte grijulie mai ales pentru că nu era al ei. Eu încercam să i spun că, într-un asemenea automobil, drumul pînă la Cluj ar putea să dureze cinci minute. Ea rîdea și continua să ruleze la pas. I-am arătat apoi că la bord există un buton pe care scrie sport și am întrebat-o dacă nu e curioasă să vadă ce se întîmplă dacă apasă pe el. Mi-a răspuns că nu e genul care să facă așa ceva. N-am reușit s-o conving în nici un fel, așa că n-am avut altă soluție decît să continui să mă foiesc nerăbdător pe scaunul din dreapta timp de vreo 10-11 ore, cît a ajuns să dureze în cele din urmă drumul pînă la Cluj. Noroc cu confortul desăvîrșit din interior, cu insonorizarea perfectă și cu senzația tactilă a pielii de pe scaune și mînere. M-am gîndit atunci la un alt M, mai german decît Mozart, Mahler, cu simfoniile lui pe cît de interesante, pe atît de interminabile. Cu acele continue acumulări de forțe sonore, care nu se dezlănțuie însă niciodată prea tare, așa cum e cazul în simfoniile lui Beethoven. La întoarcere știam că mă aștepta aceeași plăcere ușor prea lungă. Am mers și am mers și am mers, multe ore pentru așa o distanță și așa o mașină. Ne-am și tot oprit. Pe la miezul nopții am ajuns, în sfîrșit, la Ploiești. Colega m-a întrebat dacă o luăm pe autostradă sau pe DN1. I-am răspuns că nu contează. A ales autostrada, dar la începutul ei mi-a spus că mă roagă să conduc eu mai departe, că pot să apăs și pe butonul sport și să-i dau bătaie. „Zău?“ „Zău.“ Am schimbat locurile, mi-am potrivit scaunul și oglinzile. Am pornit foarte ușor, dar chiar și așa am simțit imediat forța cuplului motor. Am apăsat butonul bucuriei: sport. Dintr-odată ceasurile de la bord s-au făcut roșii ca ochii unui diavol. Direcția s-a întărit, suspensiile de asemenea. Mi-am închipuit că și pe afară farurile s-au înroșit și că din botul de rechin trebuie să fi ieșit niște dinți nichelați de vampir. În față, șoseaua pustie s-a îngustat. Motorul vuia teribil în noapte. Mașina era legată într-un tot magnific, o orchestră germană. Mi-a venit în minte „Eroica“ lui Beethoven. Trebuie să declar că n-am depășit viteza legală, dar nu știu cum s-a făcut că, în cîteva minute, eram deja pe centura Bucureștiului.

Vreo trei luni mai tîrziu am avut ocazia să încerc o altă creație… și mai cumplită. Una care le e dată puținilor șoferi (ca să nu zic muritori) din seria 6 grand coupé. Sute de cai-putere. Suplă, sportivă, elegantă, de întorci capul pe stradă după ea. Am manevrat o cu o grijă aproape religioasă prin oraș, încercînd să mă obișnuiesc cu comenzile. Silențioasă de parcă mergea pe nori. În fine, am ajuns la o șosea mai liberă. Am apăsat butonul cunoscut și ecranul s-a înroșit, un lucru pe care deja îl știam. Am forțat accelerația și atunci s-a întîmplat ceva ce nu mai știam. Tetiera m-a pocnit în ceafă în vreme ce sub capotă se dezlănțuise cu o grandoare inimaginabilă Walkiria sau, poate, Olandezul zburător. În orice caz, Wagner. Abia atunci am înțeles pe deplin ce voiau să spună lăutarii.