Bătălia de la Iaşierloo

A fost mare zarvă în blocul meu din centrul Iașiului în urmă cu cîteva zile. Au venit pompieri (cu scara mobilă), polițiști, negociatori, psihologi. Problema apăruse pe balconul unui apartament de la etajul al cincilea. Inițial, am crezut că dorea cineva să se arunce și m-am îngrijorat profund. Acolo locuiește profesorul de limbă franceză Nastratin Potcoabă. Apoi, am realizat că, de fapt, se ducea o luptă teribilă de pătrundere în casă prin ferestrele terasei, dublată de eforturi similare pe palierul scării, unde un „berbec“ era izbit sistematic în ușa de la intrare. În sfîrșit, într-un tîrziu, larma a încetat. Mascații au ieșit din clădire, purtînd pe sus, ca pe un trofeu vînătoresc, un bătrînel în maieu și chiloți, cu o „pălărie“ napoleoniană, tip bicorn, făcută din ziare, pe cap. Avea o privire rătăcită. Nu știam cine e. A fost urcat într-o ambulanță și toată adunarea de curioși s-a risipit rapid. În mod straniu, a doua zi dimineață, mă ciocnesc, la lift, de însuși domnul Potcoabă. „Dom’ profesor“, mi-a spus, „îmi cer scuze pentru gălăgia de ieri! Am făcut o greșeală imensă, vă rog să mă iertați!“ L-am asigurat că nu fusesem afectat absolut deloc, cu atît mai mult cu cît nici nu mă dumirisem prea bine asupra celor întîmplate. „Ce să se întîmple?“, a replicat el amărît. „Frate-meu, profesorul de istorie, Aladin Potcoabă (nu cred că l-ați întîlnit pînă acum), a luat-o razna. Vina însă îmi aparține integral…“ „Aladin Potcoabă?“, am întrebat ipocrit, mimînd că mi-aș chinui, masochist, străfundurile memoriei pentru a-mi aminti insul, deși puteam să jur instantaneu că nu auzisem în viața mea de el. „Da, Aladin, fratele meu mai mare cu opt ani. Aladin și Nastratin. Așa ne-au botezat părinții, amatori de povești orientale în tinerețea lor. Sîntem însă români și creștini. Ne cheamă Potcoabă, vorba aia. Gîndindu-mă retrospectiv, mă și mir că popa din satul nostru a acceptat așa niște nume de botez. Pesemne că s-o fi temut de taică-meu. Bătrînu’, cînd o lua puțin pe ulei, bătea cîteva sate deodată cu tot cu comună. Ce și-o fi zis părintele? Bă, nu mă pun cu nebunu’. Dacă vrea Aladin și Nastratin, Nastratin și Aladin să fie! Oricum, n-o să audă nimeni de ei. Rămîn la coada vacii. Da’ uite că am ajuns amîndoi profesori la Iași! Istoria poate fi uneori glumeață…“

„De ce spuneți că a fost vina dumneavoastră, domnu’ Potcoabă?“, l-am întrerupt eu din meditație. „Păi, l-am lăsat singur în apartament pe Aladin. Frate-meu s-a pensionat de vreo trei ani. N-are copii și mai este și divorțat de două decenii. Părea cam deprimat în ultima vreme și am decis, împreună cu nevastă-mea, să-l luăm cîte o zi pe la noi, să-i mai oferim varietate în peisaj. Ieri, cumva, am dat toți de treabă – și noi, și copiii – și am în­tîrziat nepermis de mult. Aladin a descoperit rezerva mea de scotch maturat în butoaie de stejar. Îl am de la un fost coleg de liceu emigrat în Anglia. Frate-miu nu-i băutor, dar puțină genă alcoolică de la tata se vede că a moștenit, activîndu-și-o, iată, abia la bătrînețe. A ras, dom’le, două sticle întregi. S-a baricadat ulterior în casă, și-a făcut coif din ziarele mele și a început să urle că e Napoleon Bonaparte (ca profesor de istorie, a fost mereu fascinat de corsican, trebuie să admit!). Chestia este că, în clipa cînd am ajuns eu acasă și am sunat, strigîndu-l totodată impacientat (se încuiase pe dinăuntru, cu cheia în broască!), bietul de el m-a recunoscut. Țipa deznădăjduit – Nastratine, Nastratine, băi frățică, băi! –, dar, ori de cîte ori se apropia de ușă, părea să orbecăie în întuneric, nu nimerea clanța pur și simplu. În răstimpuri, se prăbușea, cu siguranță, pe hall-ul de la intrare, întrucît auzeam bufnituri înfundate, pigmentate de sunete stridente de oase (cu precădere, craniene) lovite violent de gresia tare. Îl încurajam – Aladine, Aladine, băi frățică, băi, hai că mai ai un metru, doi, vino și deschide! Nimic. Numai zgomote terifiante. La un moment dat, l-am auzit rostind clar și distinct – Alelei, englezoi nefericiți și lachei prusaci ai lui Wellington, astăzi, io, Napoleon Bonaparte, voi rescrie istoria de la Waterloo. Pregătiți-vă deci pentru Iașierloo! Evident, se trezise subit din beția locomotorie și căpătase insanietatea etanolică a lui tata! Atunci am hotărît că trebuia să sun la 112. Venirea psihologilor și negociatorilor de la Poliție l-a întărîtat la maximum. S-a imaginat pe cîmpul de luptă de-a devăratelea. Cu o forță nebănuită (chiar că seamănă cu tătuca la beție!), a adus frigiderul gigantic Beko din bucătărie și l-a proptit în ușă…“ Domnul Potcoabă respira precipitat, marcat vizibil de evenimentele din ajun.

„A ieșit în balcon, de unde îi împingea sălbatic pe pompierii care încercau să pătrundă pe terasă (de pe scara mobilă). După confruntări iuți și convulsive, vreo cinci atîrnau deja în copacii din jurul blocului, poate i-ați și zărit. Ehei, bine că n-a omorît pe vreunul! Cu greu au dat mascații ușa jos și, în zbateri demente, l au capturat. Mi-a șuierat printre dinți, la plecare, Trădătorule! Wellington! În fine, acum mă duc să-l văd la Socola… Dar, lăsînd necazurile la o parte, dom’ profesor, ce-ați spune să bem un scotch împreună diseară? Mi-au mai rămas trei sticle, din fericire. Știți, o doamnă doctor m-a studiat cu atenție ieri și mi-a zis că aș semăna cu Traian Băsescu. Aș vrea să vorbesc despre asta cu cineva competent în arta observației. La un pahar, mi se pare ocazia perfectă. Ce ziceți?… Privindu-vă din anumite unghiuri, constat surprins că și dumneavoastră aduceți cumva cu Adrian Năstase…“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.