Barbarul care ne atacă

Unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am citit despre virusul care atacă lumea în momentul de față vine de la o profesoară a departamentului de microbiologie și imunologie de la Facultatea de Medicină a Universității Stanford, din Statele Unite – Karla Kirkegaard. Citată de Washington Post, ea a explicat că, din punct de vedere evoluționist, virușii nu au „interesul“ să ne ucidă, adică să-și omoare gazdele, pentru că asta nu le folosește pe termen lung. Ideal pentru un virus ar fi să poată exista, să se poată multiplica în corpul în care se instalează și să se extindă prin contagiune. De aceea, omorîrea corpului nu ar trebui să le „convină“ virușilor. După cum relatează jurnaliștii de la Washington Post, evoluționist vorbind, specialiștii consideră că virușii ar tinde să devină „oaspeți“, nu să rămînă niște „spărgători“.

Chiar dacă, practic, nu pot fi considerați niște organisme vii, ci mai degrabă un fel de structuri aflate la granița dintre biologie și chimie, virușii, asemenea tuturor vietăților de pe planetă, s-au tot perfecționat în supraviețuire de la apariția lor și pînă astăzi. Din această perspectivă, Karla Kirkegaard sugerează că un virus ucigaș prea distructiv ar fi unul netrainic la scara evoluției.

Cu timpul, virușii se adaptează. Iar alți viruși, din aceeași familie a coronaviridelor, sînt  de obicei mai blînzi, dau guturai, răceli și gripe obișnuite, infecții respiratorii sau gastroenterite atît la oameni, cît și la animale. De altfel, coronavirușii au fost descoperiți prima oară în anii ’30, la păsări. Cineva și-a amintit că în anii ’80 exista chiar și la noi un vaccin care se făcea la cîini împotriva coronavirusului (o tulpină care le provoca o afecțiune gastrică). În fine, viruși mai blînzi ar însemna, după cum spun specialiștii, mai evoluați. Iar cel care ne face astăzi așa de mari probleme ar fi unul aflat la începuturile sale.

Aici, problema devine aproape filozofică, la fel ca și numele amintitei experte în virusologie. Carevasăzică, pocitania cu care ne confruntăm este un virus primitiv, un barbar care nu știe prea multe. Ca să supraviețuiască pe planetă, va trebui să evolueze (într-o perioadă care însă nu ne mai privește pe noi, cei care trăim astăzi). Ajungem astfel la o poveste cît se poate de veche. Adică putem face o analogie între virus și om, care s-a transformat și el, dintr-o creatură neștiutoare și violentă, într-un individ care poate face medicină sau filozofie, dintr-un culegător-vînător războinic, într-un individ mai rafinat și mai diplomat (categorie în care, din păcate, unii încă nu se pot încadra nici astăzi, și e suficient să ni-l amintim pe pacientul infestat cu coronavirus care-și scuipa doctorii de la „Victor Babeș“ – din perspectiva enunțată, el chiar seamănă cu propriul lui virus).

Culmea e că, în ultimele vreo două milenii, și barbarii umani au venit mai mereu dinspre est, ca și acest virus neevoluat (a nu se crede că am neapărat ceva cu chinezii, căci harta acestor povești e mult mai amplă și mai complexă). Și, la fel, barbarii oameni au atacat la început Imperiul Roman, adică Italia, iar pe măsură ce s-au instalat pe vechile lui amplasamente, s-au tot civilizat și rafinat.

Știm din istorie că orice război e la început foarte violent, iar cu timpul se mai liniștește. În conflictele lungi, inamicii încep să se cunoască și să se înțeleagă. Neîmpăcata ură inițială începe să facă loc negocierilor și chiar schimburilor. Se mai obișnuiesc unii cu ceilalți. Primitivii cuceresc și jefuiesc redutele celor mai civilizați, dar odată cu asta învață ceva, se produce un transfer de civilizație. Barbarii preiau întotdeauna ceva de la cei pe care-i atacă. Și niciodată n-au interesul să-i distrugă complet, ci să se și folosească de realizările lor. Nu vreau să spun că virusul ne va lua locul nouă, oamenilor. Dar e interesant că, după cum spune Karla Kirkegaard, felul în care e construită natura îl va obliga să fie mai atent cu cei pe care-i atacă. Adică să nu-i distrugă de tot.

Bineînțeles însă, e de sperat că nu vom aștepta evoluția darwinistă a virusului, ci vom reuși să valorificăm propria noastră evoluție, să ne organizăm mai bine pe moment și apoi să inventăm un tratament, un vaccin, ceva cu care să-l îmblînzim sau, de ce nu, să-l stîrpim, cît mai repede.