Barbari din toate timpurile
Că tot am avut săptămîna trecută un Dosar întreg în Dilema veche despre barbari, am şi eu o poveste de adăugat pe tema asta. O păţanie pe care am avut-o cu nişte muncitori dintr-o echipă de prospecţiuni geofizice, al căror şef mă nimerisem să fiu imediat după Revoluţie.
În acel sezon, echipa noastră fusese „condamnată“ să carteze geofizic Munţii Godeanu. Spun „condamnată“ pentru că munţii ăştia sînt într-o zonă foarte sălbatică, la nord-est de Munţii Cernei şi la sud-vest de Retezat, iar operaţiunea pe care o aveam de făcut presupunea multe eforturi. Una din marile probleme care s-au pus de la început a fost cazarea întregii echipe, formate din doi ingineri, vreo trei-patru tehnicieni, trei şoferi, un administrator şi încă vreo şase zilieri, dintre care cîţiva erau veniţi cu noi de la Bucureşti. Trebuia să găsim, deci, locuri de dormit pentru aproape toţi şi un sediu în care să instalăm birourile şi aparatele. Din motive strategice, pentru că trebuia să cartăm cei doi versanţi ai muntelui, care are o culme de peste 2000 de metri, am ales să stăm în locul în care se intersectau şoselele ce treceau pe la poalele muntelui, de-o parte şi de alta. Intersecţia asta se producea tocmai la Băile Herculane. Şefii noştri au rîs. Le-am explicat că nu vrem să ne mutăm mereu cu tot calabalîcul cînd în Cerna Sat, cînd în Cornereva, în funcţie de versantul pe care urma să-l acoperim cu reţeaua de măsurători. Ei erau sceptici că vom reuşi să ne cazăm la Herculane. Noi, inginerii, ne-am dus totuşi în staţiune în căutarea unei soluţii. Ni se dădeau nişte bani de cazare, care, la vremea aceea, acopereau din plin orice asemenea cheltuieli. Inflaţia încă nu începuse şi pe lîngă salarii aveam şi sporuri de altitudine, diurnă etc. Eu fiind şi şef, cîştigam, mi se părea mie, bani mulţi. E drept, abia terminasem facultatea şi nu aveam cine ştie ce responsabilităţi, dar am constatat că-mi puteam permite să stau la hotel şi să mănînc în fiecare zi la restaurant, şi tot îmi rămînea neatins mai mult de o jumătate din salariu. Am aflat apoi, cu o oarecare surprindere, că unii dintre tehnicienii şi muncitorii care-mi erau în subordine, cu sporurile lor de vechime, altitudine, muncă grea şi altele, cîştigau cel puţin de două ori mai mult decît mine. În condiţiile astea, în naivitatea mea, mi-am zis că putem sta cu toţii la hotel.
Oamenii au crezut că asta e ceva provizoriu, pînă cînd vom găsi vreun cămin, ceva, să ne mutăm. Şefii de la Bucureşti rîdeau mai departe, ştiau ei bine de ce, uimiţi totuşi că găsiserăm locuri la hotel. Şi am stat aşa vreo două săptămîni. Totul părea perfect. Ca într-o vacanţă în care ne găsisem hobby-ul de a face o hartă gravimetrică. La un moment dat însă, am observat că muncitorii mă salutau cam printre dinţi. Ceva părea să-i preocupe şi se întunecau la faţă cînd dădeau cu ochii de mine. Nu prea înţelegeam ce se întîmpla. Îi supărasem cu ceva? Să fi fost vreo chestie de natură politică? Era în 1990 şi ei ţineau cu FSN-ul. Să fi aflat că mie nu-mi plăcea FSN-ul defel?
Într-o bună zi, m-am trezit cu ei toţi adunaţi într-un mod cam nefiresc în parcarea unde ne ţineam maşinile. Figurile lor aspre erau încruntate. Păreau în pragul unei adevărate revolte. I-am întrebat ce-i frămîntă. Un şofer, pe nume Dăianu, s-a apropiat frămîntîndu-şi căciula în mînă. „Păi, domn’ inginer, noi cît mai stăm aşa, la hotel?“ „Adică, nu vă convine?“ am întrebat eu, de-a dreptul uimit. „Cum să ne convină, că noi nu ne mai ajungem cu banii. Păi ce, noi am venit la muncă sau să stăm la hotel? Avem copii şi neveste acasă.“ „Măi, omule, dacă printr-o minune găsim toţi locuri să stăm în gazdă pe la oameni, nu crezi că ne-ar lua cam tot atît?“ „Da, domn’ inginer, da’ aşa nu se mai poate. Dacă vine femeia mea la mine să mă viziteze, că tre’ să fie săptămîna viitoare, şi vede că eu stau la hotel, ce părere îşi face?“ Ei bine, abia atunci am început să pricep. Nu banii erau problema. Ei oricum nu să facă economie se gîndeau. Ştiam că erau în stare să-şi piardă tot salariul (cît de mare era) într-o noapte, la poker, sau să-l dea pe băutură. Nu erau străini nici de dezmăţuri şi nici de aruncatul banilor pe distracţii. Confortul de la hotel n-avea cum să nu le placă. Dar teama că familiile vor afla că stau la hotel îi neliniştea. Ar fi fost ca şi cum le-ar fi descoperit dintr-odată toate viciile. Cu rare excepţii (cel mult o dată pe an, cînd eşti cu familia în concediu), hotelul însemna pentru ei depravare, baruri la îndemînă, distracţii, eventual femei. Lucruri pe care ei oricum le-ar fi făcut, dar nu la hotel. În mentalitatea lor rurală, hotelul era un loc rău famat.
Cu aşa o concepţie nu te puteai pune, aşa că a trebuit să ne mutăm cu toţii. Am găsit un fel de colonie muncitorească la marginea staţiunii, unde nici apă caldă nu era (făceam baie într-un pîrîu). Stăteam în nişte barăci mizere, în care ei puteau seara să chefuiască „muncitoreşte“ după plac şi fără a-i putea suspecta cineva de huzur. Aşa era clasa muncitoare abia ieşită din comunism. Mă gîndeam că la 25 de ani de atunci, lucrurile s-au mai schimbat, că pînă şi oamenii din medii mai sărace au mai fost prin Spania sau Italia, în construcţii, la căpşune, şi s-au mai cizelat.
Recent însă, o amică mi-a povestit cum s-a chinuit cu nişte meşteri pe care i-a avut în casă pentru nişte reparaţii. Luptele obişnuite pe care le ştim foarte bine, pentru că nu e om (civilizat) în ţara asta să nu se fi lovit de aşa ceva. În fine, dincolo de problemele legate de seriozitatea şi competenţa lor, ea a încercat să-i trateze cît mai bine. Le-a dat în fiecare zi să mănînce. Ei n-au apreciat, se pare, prea mult acest lucru. De exemplu, au lăsat neatinsă o savuroasă conopidă în sos bechamel. Pentru ei, ce vedeau în farfuria aceea apărea drept foarte straniu. Şi apoi, ei veniseră să muncească – nu-i aşa? –, nu să facă experimente culinare. „Gazda“ şi-a înţeles imediat greşeala. Era ceva prea rafinat pentru gusturile (sau mentalităţile?) lor. Se pare că noi generaţii de barbari apar întruna.