Bănet cît nu poţi cuprinde cu mintea
Se numeşte „spectacol sportiv“ şi se presupune că e o îndeletnicire umană superioară, o treaptă a evoluţiei fiinţei, un spaţiu al eticii, al moralei şi al spiritului de competiţie. Şi se mai presupune ceva: e o preocupare nobilă care însufleţeşte şi umple de speranţă vieţile celor foarte săraci, ale copiilor care, altminteri, n-ar avea nici o şansă să evadeze din lumile unor vieţi de coşmar. Vieţile astea în care răsăriturile sînt înecate în fumul şi mirosul de la arderea gunoaielor se petrec peste tot. Sînt la fel, chiar dacă se întîmplă lîngă Cluj sau pe la Rio de Janeiro, Beijing, Capetown sau Los Angeles. Sînt vieţi de copii care cred că măiestria la jocul cu mingea, puterea de a alerga, ambiţia şi talentul de a se bate în ring pot să îi scoată din coşmarurile în care trăiesc. Din cînd în cînd – nu tocmai rar, pentru a ţine vie povestea speranţei, a visului devenit realitate – unii dintre ei reuşesc. Ating marea performanţă, se culcă pe nişte munţi de bani şi-şi spun povestea, uşor meşterită de nişte specialişti în design de visuri, în aşa fel încît alţii, mai departe, să viseze şi să alimenteze cu ambiţie, cu disperare şi cu lacrimi cuptorul în care arde molcom focul industriei spectacolului.
În Spania – într-un campionat care, pentru unii, e culmea acestui sport –, jucătorii de fotbal au îndrăznit, recent, să pună de-o grevă. N-a ieşit mare protest, dar e un semn, un pas. Unii dintre fotbalişti au răbufnit la adresa sumelor incredibile care se adună din drepturile de televizare a meciurilor. De fapt, n-au explodat la aflarea cifrelor ameţitoare, ci la felul în care e redistribuit acest bănet. În Anglia, dacă ar trebui să fie ascunse, pachetele cu bancnote obţinute din tot spectrul spectacolului fotbalistic ar umple Groapa Marianelor, ieşind la suprafaţă şi alcătuind o insulă în toată regula. Bănetul curge din toate direcţiile şi se transformă în ceva atît de obscen, încît devine un spectacol al propriei obscenităţi. Cumpărări şi vinderi de jucători, salarii, bugete de reclame, tricouri, mingi, brelocuri, steaguri, fulare, echipament sportiv, stadioane colosale, o lume cu propriile ei tribunale „sportive“, o galaxie de surse de cîştig se articulează armonios şi formează un univers în care materia e banul.
De 17 ani încoace, Sauronul acestui mecanism se numeşte Sepp Blatter. Un bătrînel elveţian, uns cu toate alifiile, un pensionar vivace, fără chef de retragere, un etern entuziast, gata să grebleze oricînd nişte munţi de bani. Omul nu se dă dus din fruntea combinatului de bancnote, trage toate sforile posibile, ţine discursuri despre fairplay (Doamne, mare ţi-e puterea!), se pozează cu copii şi zîmbeşte în faţa camerelor de televiziune. Dimensiunea la care au ajuns tricotajele şi driblingurile financiare ale acestui atlet al finanţelor şi îmbîrligăturilor e greu de cuprins cu mintea umană. Ar trebui construit un supercomputer, în colaborare cu o rasă extraterestră – sosită pe pămînt prin poarta stelară pe care Blatter o are în pivniţă –, ca să formuleze un ordin de mărime pentru aproximarea activităţii acestui personaj fabulos.
În America, la fel. Sigur, doar în cartierele în care trebuie, zilnic, plouă torenţial cu bani. A nu se crede că asta e o afirmaţie maliţioasă, de stînga. Nici vorbă. E doar o sperietură în faţa a ceva care depăşeşte orice putere de definire a stîngii sau a dreptei, orice naturi ale socialismului şi capitalismului. E vorba despre un delir al obscenităţii care scurge de energie orice vocabular al oricărei limbi de pe lumea asta. După aşa-zisa „înfruntare a secolelor“, între Mayweather şi Pacquiao, după „meciul de box care va zgudui lumea“, s-a plecat acasă cu nişte sute de milioane de dolari. Nu mai contează cîte. Sumele reale, colosale oricum, intră în jocul minţilor tuturor şi se transformă într-o energie colectivă care ne poartă, pe toţi, pe aripile unei imaginaţii, unei puteri fabulatorii pe care n-o egalează nici un halucinogen din universul cunoscut. Dar, dincolo de orice fabulaţie, boxerul Floyd Mayweather chiar nu ştie cîţi bani are. E normal. Acolo nu mai e vorba de o sumă, ci de un continuu joc al unei uriaşe întreprinderi. Pentru orice eventualitate, domnul Mayweather – zis şi Money – are un tip care umblă după el, în orice împrejurare, ducînd o geantă. În geantă, cică, se găsesc, pentru orice eventualitate, nişte bani. Un milion de dolari. Să fie.
Dimensiunile afacerii „spectacolului sportiv“ au depăşit, de multă vreme, puterea oricărui aparat de măsurare. E un fapt care aminteşte de marile serbări de la Roma şi de la Capua, unde numărul de ucideri ale unor animale în arenă ameninţa cu extincţia nişte specii din lumea cunoscută la acea vreme. Azi, nu e vorba de extincţie, ci de apariţia unei specii noi. O fiinţă umană plină de bere şi de chips-uri care munceşte pentru a cîştiga banii necesari pentru cumpărarea unui vis despre cum ar fi putut fi viaţa sa, dacă… Şi nici măcar asta nu e o problemă. După cum, de fapt, nici specia nu e atît de nouă pe cît pare. Ceea ce e îngrozitor de trist e amestecul ticălos de iluzie a eticii, a moralei, a idealurilor nobile, ambalate în „spectacolul sportiv“ şi vîndute fiinţelor tinere, adică tocmai bazinului planetar de selecţie a viitoarelor staruri ale marelui show.
Un comentator român spunea, la un post de televiziune, în timpul „meciului de box al secolului“, că „mai mult decît atît nu se poate în sport“. În sport, aşa ceva nu se poate de multă vreme, stimate domn. Pentru simplul motiv că sportul s-a cam retras, cu tot cu definiţiile clasice, în munţi. Dar pînă şi acolo, după cum era firesc, l-au ajuns reporterii, impresarii şi căutătorii de talente. În sport, aşa cum pretindem că-l înţelegem, nu se mai poate de mult timp. Însă în „spectacolul sportiv“ distracţia abia a început.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.