Balada lui Oedip
– Cînd te gîndeşti că nu a împlinit decît 60 de ani! – oftează tînărul din faţa mea la urechea colegului său.
– Păi, la cum arată s-ar putea să trebuiască să-l suportăm şi după 70 de ani! – supralicitează printre dinţi colegul.
– Poate tu, eu n-am de gînd!
Nu-şi dau seama că îi aud, aşa că îşi varsă în continuare năduful. Sînt asistenţii profesorului care tocmai este sărbătorit cu mult fast. Poate prea mult...
Mă ridic încet de pe scaun şi mă preling de-a lungul pereţilor pînă afară. Ajuns în curte, trag puternic aer în piept de parcă aş fi fost pe punctul să mă sufoc. Mă duc apoi la barul de alături şi comand o cafea. O beau cu înghiţituri mici şi prelungite, aşteptînd sfîrşitul ceremoniei.
Fusesem invitat la un workshop, dar s-a dovedit a fi o ceremonie (era să spun o sindrofie...). Cumpăr şi eu un volum omagial şi mă duc la colegul meu universitar să-i cer un autograf, cum văd că fac toţi. Nu mă simt foarte bine cu mine însumi, aşa că mă întorc la bar şi comand de data asta o vodcă. Apoi mă întorc acasă, cu volumul autograf sub braţ. Noaptea visez că un grup de studenţi mă strînge de gît cu cablul de la calculator.
În sine, întîmplarea este de o eternă şi desăvîrşită banalitate. Mie însă îmi evocă zeci, sute, mii de alte situaţii mai mult sau mai puţin similare, care se adună în tabloul unui freudism social dezlănţuit ce marchează în profunzime societatea noastră şi cu care nu reuşesc încă să mă obişnuiesc.
Nimic mai banal, într-adevăr, decît „conflictul între generaţii“ şi nimic mai cunoscut decît tentaţiile œdipiene ale fiecărui individ în parte. Cînd acestea devin însă epidemie pentru a se organiza apoi în normă socială, lucrurile se schimbă puţin. Morala – explicită sau implicită – a tinerei generaţii pare a fi astfel ceva de genul „cine nu are «tată» (de ucis) să-şi cumpere!“. În consecinţă, orice persoană mai spre vîrsta a treia va fi scoasă imediat la mezat pe piaţa paricidelor simbolice, dacă are proasta inspiraţie să scoată nasul în spaţiul public. Nevoia de paricid este atît de puternică încît se hrăneşte cu colecţionarea de scalpuri parentale de orice provenienţă, vînătoarea de capete sparte fiind un sport naţional.
Seniorii ţării, victimele tineretului nerecunoscător? Să fim serioşi! Ar fi o măsluire oribilă a realităţilor sociale. Generaţia mea, care avea vreo patruzeci de ani (sau peste) la Revoluţie, a pus mîna pe putere şi nu are de gînd să-i mai dea drumul. Ea a dat tătucii naţiunii cu care ne-a procopsit postcomunismul. Iar modelul lor s-a reprodus la toate nivelurile, reproducînd la rîndul său convingerea Tovarăşei că toţi tinerii ţării sînt precum „copiii mei“ – cu condiţia să stea în banca lor şi să-şi păstreze „ciocu’ mic“. Generaţia mea se consideră încă deţinătoarea modelelor şi acuză apocaliptic dispariţia acestora, dacă este cumva contestată (cei mai oneşti se mulţumesc să deplîngă lipsa de înţelegere şi se retrag, depresivi, din această lume de care s-au înstrăinat). Generaţiei mele i se cuvine totul; cu generaţia lor începe totul. Generaţia mea a moştenit monopolul apei calde; generaţia lor a inventat apa caldă. Cum să mai vorbeşti atunci de continuitate culturală sau măcar de comunicare socială? Cum să mai visezi, în aceste condiţii, la înfiriparea unei „culturi majore“?
Problema este, de fapt, mult mai veche; într-un fel, ea este chiar constitutivă construcţiei noastre naţionale. Ca „tînără naţiune“, am suferit – şi suferim încă – de un complex cultural-œdipian: sîntem nepricepuţi şi impulsivi în tot ceea ce se cheamă moştenire, transmitere şi continuitate trans-generaţională. Nu ştim să predăm şi nu ştim să preluăm. Aruncăm copilul împreună cu apa din copaie sau refuzăm să-l înţărcăm. Avem personalităţi paradigmatice, dar nu şi şcoli care să preia, creativ, moştenirea acestora. Iar rarele momente în care se înfiripă astfel de şcoli, de la Junimea la Şcoala sociologică a lui Gusti, ele se constituie în momente cruciale ale propăşirii naţionale, dar se destramă odată cu dispariţia părinţilor lor fondatori. Prezentul nu a adăugat la toate acestea decît viteza şi radicalismul. Şi, poate, o anumită renunţare la aparenţe şi coduri de onoare, duelul fiind înlocuit adesea cu piedica pusă pe scări.
De fapt, în aceasta constă „minoratul“ culturii noastre, atît de deplîns de generaţii la rînd de gînditori români, şi nu în importanţa minoră a ţărişoarei noastre sau în gradul său redus de vizibilitate internaţională. „Majoratul“ unei culturi presupune definitoriu maturitatea sa, iar drumul spre aceasta trece obligatoriu prin rezolvarea complexului său œdipian de creştere. O cultură majoră este aceea care a învăţat arta bunei moşteniri, de natură a o înscrie în lunga durată a unei istorii critice. Într-o astfel de cultură, chiar şi revoluţiile îşi găsesc, în timp, reinserarea în continuitatea duratei lungi. Din toate acestea, noi nu ştim să practicăm însă decît ritualul periodic – şi parodic – al parastaselor festive. Orice moştenire începe la noi cu prohodul şi se rezumă la bocetul ritualic.
Cîntul nostru naţional ar trebui să fie, aşadar, mai degrabă legenda lui œdip decît balada Mioriţei.