Băieţi tari
Trei la o bere. Blondul voia să meargă în ziua următoare cu schiurile pe Valea Albă. Voinicu, cel despre care legenda spune că a bătut singur un tren întreg (el zice că a fost doar un compartiment), îl sfătuieşte să nu încerce. „De ce, mă, care-i problema?“ „E prea îngustă.“ „Păi, are o săritoare mai îngustă, dar acolo depinde cîtă zăpadă e. Dacă nu se poate, îmi dau jos schiurile. Şi ce, oricum o să am şi colţarii la mine.“ „Ca să n-ai probleme, mai bine mergi pe Morarului“, zice Voinicu. „Ei, căcat! Să mă duc cu schiurile-n spate pînă acolo? Păi, vreau să urc cu telecabina şi mai uşor ajung pe Valea Albă.“ „Nu te duce.“ Sfatul repetat din partea Voinicului sună greu. Blondului pare să-i fi intrat deja îndoiala în suflet, dar continuă să ceară argumente: „E porţiunea aia clasică, nu mă duc pe Iadul Văii Albe. Aia ştiu că e altceva, am văzut un filmuleţ cu unii care făceau acolo schi extrem, m-au impresionat, dar eu merg pe firul normal, care nici măcar nu-i mai rău decît Carpul, pe firul văii. Ce ţi se pare aşa nasol?“ „Ultima oară cînd am fost pe-acolo îl căram în spate pe Muşchetaru“, răspunde sec Voinicu.
Fumul de ţigară şi cel de la cuptorul de pizza se învîrt pe deasupra meselor, în acordurile unei muzici care nu vine de la boxe. Un băiat şi o fată cîntă jazz. Bine sau rău, nici nu contează. E o cîrciumă de cartier cu jazz live, cu pizza şi bere. Şi cu toţi munţii din capetele noastre.
Discuţia deviază în alte direcţii. Nu punem lumea la cale, o rezumăm. Acţiunile de altădată sînt acum poveşti. Dar şi acestea se scurtează, se reduc la esenţă. Unele sînt deja ştiute, auzite sau trăite. Altele sînt deja previzibile, scenariile sînt numărate. Fiecare tip de poveste are cîteva variante, destul de clare. Întrebările sînt deja aproape standard, surprizele – tot mai rare, mai ales cînd personajele sînt foşti colegi şi cunoscuţi comuni, figuri deja bine ştiute. Se adaugă doar informaţii despre ultimele fapte. Şi Voinicu are ceva noutăţi: „L-am întîlnit pe G. în Canada. Are o casă cu verandă în pădure, stă toată ziua în balansoar, cu puşca lîngă el. Cică mănîncă din ce vînează. După ce şi-au luat casa aia, nevastă-sa a vrut să se întoarcă în oraş. N-a suportat sălbăticia. Acuma divorţează. Am urcat şi pe nişte vîrfuri de acolo, în Munţii Stîncoşi, cu C. Distanţele sînt incomparabile cu ale noastre. E cu totul altceva. Apropo, zilele trecute am primit o invitaţie de la un francez. Un tip pe care l-am ajutat cu nişte bani, cu ani în urmă. Venise cu o rulotă prin România şi nu mai avea cu ce să se întoarcă. Acum, omul cică e milionar în euro, a încasat o moştenire. M-a sunat să-mi spună asta şi să mă invite să urcăm pe K2. I-am spus că pentru mine e deja cam mult. Dacă era Everestul, poate, mai ziceam, dar K2... Nu mai am balamalele alea. E şi plin de morţi pe acolo.“ Dacă n-ar fi fost vorba de Voinicu cel care a bătut un tren întreg, ai fi zis că-i doar o glumă. „Ce-i drept, morţi sînt şi prin Bucegi“ – continuă el. „Cînd am fost cu Muşchetaru, înainte de Revoluţie, să ne căţărăm pe «marii pereţi» din Coştila, la refugiu erau chiar doi depuşi pe masă. Ajunseserăm acolo seara şi trebuia să ne culcăm ca să începem Fisura de dimineaţă. Culmea e că îi şi cunoscuserăm pe ăia doi. Au căzut de pe brîul Coştilei. Nişte tipi tari îi adunaseră de prin prăpăstiile alea şi-i lăsaseră acolo, că n-au putut să-i mai care pînă jos. Noi ne-am culcat acolo, pe priciurile alea. La un moment dat însă, l-am întrebat pe Muşchetaru dacă poate să doarmă. Mi-a spus că nu. Ne-am hotărît să ne întoarcem, deşi era noapte. Nu puteam să dormim cu ăia acolo. Pe atunci ne antrenam să facem Fisura iarna. Apoi, imediat după Revoluţie, cînd Muşchetaru a considerat că-i momentul s-o atacăm, eu n-am vrut să merg cu el. S-a supărat şi mi-a zis: «Eşti o curcă proastă». Şi peste trei zile am plecat să-l iau de acolo. L-am cărat în spate, cum v-am zis. Cel mai bun prieten al meu. Căzuse, în timp ce încerca să-şi salveze partenerul care se pare că nu mai putea urca. Muşchetaru s-a dezlegat din coardă şi s-a întors la el. Ăla era un tip mai puţin pregătit şi avea un rucsac prea mare. După ce Muşchetaru a căzut, el a rămas acolo agăţat. A murit lent. N-au reuşit să-l dea jos decît după vreo cîteva zile – nişte băieţi extraordinari de la Armata Braşov. Doi tipi pe care îi văzusem odată căţărîndu-se simultan pe Fisură, fără regrupare. Ne-au depăşit ca pe nişte curci proaste. Între timp, unul dintre ei a mierlit-o şi el, prin Cheile Zărneştiului. S-a dezlegat, să se caţere la liber. A ajuns sus fără probleme, dar cînd să facă rapel înapoi, a uitat că e dezlegat şi a căzut cu coardă cu tot, direct în cap... Nu te duce, Blondule, mîine, pe Valea Albă. Uită-te la mine, eu am rămas o curcă proastă, dar vie, chiar dacă era s-o mierlesc şi eu de cîteva ori. Hai, noroc! Ce trăiesc acuma e bonus.“