Bădica Traian Time Travel, Inc.

8 noiembrie 2017   TÎLC SHOW

Cazmaua lovea („cu un scrîșnet“) ceva tare și iată capsula timpului îngropată de troieni sau de romani. Din cîte înțeleg, există mii de capsule ale timpului îngropate în ultimele decenii, pe toate continentele, de către oameni și instituții care, îmi închipui, acum sînt puțin mofluzi că urmează o așteptare de o sută sau o mie de ani pînă la deschiderea ei. Nu e în orice caz împotriva legii să presupui că și romanii ar fi putut îngropa așa ceva. Pun pariu că înăuntru am găsi tot felul de chestii pe care le cunoaștem deja cît se poate de amănunțit, aurei, sticlă diatreta, bijuterii în argint și niello, puse laolaltă ca să ne impresioneze, nu ca să ne desăvîrșească cunoașterea despre ei. E greu, firește, să anticipezi ce anume nu vor ști despre tine civilizațiile (ce cuvînt dur!) de mai tîrziu. Cunoaștem foarte bine monedele romane, dar nu și scutecele, condimentul silphium, culoarea galbenă, pare-se, a „roșului pompeian“. Pentru istorici, ar fi ironic dacă într-o capsulă a timpului din antichitate am găsi textul Noului Testament, din care avem miliarde de exemplare în circulație, iar nu texte antice care între timp s-au pierdut, din care acum îmi vin în minte, la întîmplare, cartea împăratului Traian despre războiul cu dacii, zecile de tragedii ale lui Euripide din care mai avem doar titlul sau, dacă vorbim de texte creștine, controversatul Origene. Capsulele timpului puse recent au și ele conținuturi destul de discutabile. Nu mă refer la cazul în care ele adăpostesc, cum am văzut undeva, semințe de tutun, dar nu și boabe de cafea. Discutabil e că facem mereu din aceste capsule ale timpului un fel de discurs promoțional despre noi, din care nu va afla nimeni că aproape un miliard de oameni sufereau de foame. Un proiect mai interesant este Memory of mankind, început acum cinci ani, care umple o mină de sare din Hallstatt (sit arheologic austriac care a dat numele primei vîrste a fierului) cu mici tăblițe ceramice, idee sumeriană. Fiecare tăbliță cuprinde cinci milioane de semne, lizibile sub lupă, și stochează informație parțial selectată (cărți, cunoștințe tehnice) și parțial arbitrară (profiluri de Facebook, poze de la nunți, știri din ziare și, aparent, orice texte trimise online de participanți). După zece ani proiectul se va opri și galeria-arhivă se va bloca treptat prin procese naturale. Acest element arbitrar, de stocare a unor informații ce ar putea părea irelevante acum, are noima lui, pentru că habar n-avem ce artefacte sau ce texte vor da seama mai cu asupra de măsură în viitor de umanitatea noastră.

Pînă la urmă, capacitatea de a ne imagina pe noi ca trecutul altuia e semnul unui interes pentru trecut pe care arheologia îl profesionalizează, dar care e de fapt al tuturor. Nu avem organe de simț pentru timp și ceea ce știm despre el este nu atît că „trece“, cît că „a trecut“. Relația cu timpul se contruiește greu, din negocieri care de obicei scapă conștiinței. Importanța obiectelor ca mediatori între noi și el e importantă pentru devenirea noastră ca oameni, indiferent că e vorba de opaițe antice, cămăși din liceu sau brățara de la maternitate a copilului peste care dai căutînd niște facturi într-un sertar. Citeam de curînd un raport al restauratorilor care au asistat la scoaterea lacătului de pe baia/garderoba Fridei Kahlo din Casa Albastră (azi muzeul Frida Kahlo) în Coyoacán, Ciudad de México. Cînd Frida a murit în 1954, Diego Rivera a hotărît sigilarea acestei camere a soției lui timp de 50 de ani. Mica baie a fost găsită plină ochi de o colecție întreagă, de a dreptul etnografică, de huipiles și alte haine Tehuana brodate, pijamale atîrnînd liniștite în cui, ghemuri de lînă colorată, haine purtate prin spitale, pătate în timp ce picta, sticluțe de parfum și de medicamente (și două tricouri uriașe ale lui Diego, făcute cîrpe). În cadă stătea de 50 de ani proteza ei de picior, terminată cu o cizmă roșie cu clopoței. Ce păstrează obiectele noastre din noi, în absența noastră?

Din cînd în cînd se vorbește de anumite situri arheologice excepționale (de obicei orașele îngropate de erupții vulcanice, ca Pompei, Joya de Cerén în El Salvador sau Akrotiri din Thera) ca fiind niște capsule ale timpului. Dacă vrem să spunem prin asta că siturile respective permit reconstrucții mai complexe ale unor moduri de viață din trecut, atunci e corect. Altminteri, e un tip de afirmație binevoitoare care perpetuează stereotipuri despre arheologie. O asemenea idee greșită e că, odată acoperit, un asamblaj arheologic nu continuă să se schimbe în fel și chip, din cauze bio-fizico-chimice. Viața artefactelor în pămînt (cu corolarul extrem al dispariției majorității componentelor organice) e studiată de vreo zece științe diferite. O altă idee care sporește fără să vrem în credibilitate, de cîte ori vorbim despre așa-zisă capsulă a timpului de la Pompei, este că saltul de la cultura materială la cultură este ceva de la sine înțeles, care se face cu nițel bun-simț. Premisa aici, la fel de greșită, e că dacă avem obiectele oamenilor, „așa cum ei le-au lăsat“, trebuie să fii răuvoitor să nu le înțelegi automat mentalitatea, procesele tehnologice, religia și apartenența etnică. Cum se vede, capsulele timpului sînt un aliat de nădejde în arheologie, dar pot duce și la apariția unor manifestări neplăcute. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Mai multe