Ba se poate! - interviu cu Simona DAVID-CRISBĂŞANU
A început ca jurnalistă la Mediafax şi Adevărul şi a ajuns, după cîţiva ani, în mediul corporatist, fondatoarea unui ONG şi iniţiatoarea unor proiecte educaţionale. Simona David-Crisbăşanu s-a specializat, în timp, în comunicare şi relaţii publice, dar pe blogul său scrie că, de la o vreme, nu mai simte aceeaşi dorinţă de a comunica şi de a socializa. Cu Asociaţia ROI a realizat un proiect prin care elevii din cîteva licee cu rezultate slabe la bacalaureat au fost ajutaţi – prin coaching – să găsească soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei. Împreună cu Cycling Romania, a organizat un tur al Dunării pe bicicletă. Am fost curios să aflu motivaţia unui asemenea parcurs – de la mediul de afaceri, la implicare civică.
Cum şi de ce a avut loc trecerea de la mediul corporatist la o organizaţie nonguvernamentală?
De fapt, întotdeauna mi-am dorit asta: m-am gîndit mereu ca, în momentul în care îmi voi permite, să fac ceea îmi place. Cînd am lucrat în mediul corporatist, m-am ocupat de proiecte de responsabilitate socială, am avut legături cu ONG-urile şi mi-am dat seama care sînt nevoile şi posibilităţile acestui mediu. Aşa că am hotărît să mă implic şi eu în schimbare, să iniţiez proiecte. Am înfiinţat Asociaţia ROI – şi am ales acest nume pentru că vrem să ne asociem cu alţii care lucrează deja în comunităţi, pentru a avea mai mult impact. Nu vrem să o luăm de la capăt, vrem să potenţăm ceea ce deja se întîmplă.
De ce e nevoie de implicare socială în România?
Cred că primul pas este ca fiecare individ să-şi dea seama de impactul pe care îl are asupra celorlalţi – asupra familiei, asupra colegilor de birou ş.a.m.d. Am fost şi jurnalistă, o vreme, şi am observat că, în media, tendinţa este de a privi jumătatea goală a paharului, de a vedea mai degrabă ce nu funcţionează, ce nu merge – nu de a construi. Cînd am ajuns apoi în mediul privat, am constatat că se poate construi foarte mult, inclusiv în ceea ce priveşte educaţia tinerilor ori realizarea unor proiecte sociale. A privi către comunitate ne afectează calitatea vieţii, deci nu ar trebui să ne fie indiferent ce se întîmplă în jur.
Dar la noi predomină o altă mentalitate: oamenii aşteaptă ca problemele să le fie rezolvate de stat, de Guvern, de Primărie...
În proiectul „Zburd – educaţie prin coaching“, ne-am dus prin licee şi le-am propus elevilor şi profesorilor să facă ei înşişi anumite activităţi. Or, cei mai mulţi se aşteptau că avem o reţetă a succesului pe care le-o dăm şi gata. Îi anunţasem că nu va fi aşa, căci am avut o campanie de selecţie – este vorba de liceele care au avut rezultate slabe la bacalaureat – şi le-am comunicat, de la început, modul de lucru: se vor face echipe în licee şi vor trebui să găsească ei înşişi soluţii. După ce s-au format echipele – din elevi, profesori şi părinţi –, multă vreme n-au făcut decît să se plîngă de situaţie (statul nu se implică, Ministerul nu face, salariile sînt mici etc. etc.) şi au aşteptat să venim noi cu bagheta magică. La finalul proiectului-pilot (în care au fost incluse cinci licee – din Bucureşti, Cîmpulung, Sibiu, Braşov şi Iaşi), marea mea surpriză a fost să constat, cînd am făcut evaluarea, că nu se mai plîng, ci discută despre ce le-a ieşit, din tot ce şi-au propus, ce a funcţionat şi ce nu, ce vor să facă în continuare; ce vor să facă ei, împreună – nu Ministerul, statul ori Primăria. Ceea ce am făcut noi a fost să-i aducem să lucreze împreună şi să stimulăm spiritul de echipă. La Iaşi, un elev de clasa a X-a ne-a spus că „a descoperit secretul“. „Şi care e secretul?“ l-am întrebat. „Să lucrăm împreună şi să comunicăm.“ Elevii ne-au mai spus că, lucrînd împreună, şi-au descoperit mai bine colegii şi profesorii.
Termenul de „proiect“ e foarte la modă. Dar, dincolo de termen, cum se învaţă să lucrezi la un proiect? Căci la şcoală nu ne învaţă nimeni aşa ceva...
Un lucru la care nu ne-am gîndit la început – şi care a devenit un obstacol – a fost că noi ne-am dus la licee cu un program care dura un an şi jumătate. Or, şcoala românească nu e obişnuită cu asemenea timpi – ca să nu mai vorbim de lucrul pe termen mediu şi lung... Primul „şoc“ a fost mirarea lor că proiectul durează aşa mult. Ei sînt obişnuiţi cu proiecte pe o lună sau două şi cu activităţi extraşcolare care îi inundă şi care sfîrşesc prin a fi neinteresante. Marea descoperire în această activitate a fost că less is more: elevii şi profesorii şi-au dat seama, lucrînd împreună, care sînt nevoile reale ale şcolii lor, dincolo de ce li se cere de la Inspectorat ori de la Minister. Asta a fost frumos, de fapt, în proiectul nostru: să faci şcoala să iasă din tipar şi din procedurile-standard, să-i faci pe oameni să înveţe ceva despre ei înşişi. De altfel, vrem să ne adresăm oamenilor, prin asociaţia noastră, cu proiecte care să-i ajute să-şi descopere mai bine identitatea, sufletul, felul de a fi. De aceea am ales domeniul educaţiei, unde mai avem în vedere un proiect – numit „Adoptă un liceu!“ – pe care îl vom lansa în toamnă. Avem şi proiecte legate de artă şi cultură. Sau de comunitatea cicliştilor – unde găseşti oameni activi şi dinamici, care se implică ei înşişi, nu aşteaptă să le rezolve alţii problemele.
Cum vezi statutul organizaţiilor nonguvernamentale, în societatea noastră de azi?
N-am văzut nişte studii aprofundate pe această temă. Din experienţa pe care o am şi din discuţiile cu oamenii, constat că unii sînt încă tributari percepţiei din anii ’90, cînd, adesea, fundaţiile şi asociaţiile erau folosite în scopuri mai puţin onorabile. Sînt, însă, şi tot mai mulţi oameni care şi-au dat seama că societatea civilă este cea care generează schimbarea pe care o vrem cu toţii. În perioadele electorale, de pildă, sînt tot mai multe voci care cer implicarea societăţii civile. Tinerii mi se par din ce în ce mai implicaţi în activităţi de voluntariat şi cred că şcoala ar trebui să fie mai atentă la acest tip de activităţi, pentru că, în acest fel, copiii învaţă de mici să lucreze împreună şi să-şi gestioneze relaţiile cu ceilalţi. Să înfiinţezi o asociaţie nu e atît de complicat. Ideal e să ai un sprijin la început, pentru a putea iniţia proiecte. Există, de pildă, programul „Tineret în acţiune“, unde organizaţiile nou înfiinţate au un punctaj în plus şi pot beneficia de sprijin. Dar o organizaţie nouă şi mică, precum a noastră, trebuie să se asocieze cu altele pentru a avea cu adevărat un impact şi pentru a trece la nivelul următor.
Cum se comunică în spaţiul public?
Există profesionişti în domeniul comunicării, care ar putea evalua stadiul în care ne aflăm. În mass-media, există şi canale de comunicare care propagă scandalul, există şi canale interesante şi substanţiale; Internetul ne permite să le selectăm. Preocuparea noastră este cum îi învăţăm pe tineri să facă această selecţie, să fie conştienţi de importanţa opţiunilor lor.
În spaţiul nostru public predomină discursul negativ: nu se poate, n-o să iasă. Cum percepi acest tip de discurs?
Un exemplu foarte concret: lucrăm la un film documentar despre experienţa noastră în cadrul proiectului „Zburd“ şi, cînd am început să ne gîndim la un titlu, am ajuns la varianta „Ba se poate!“. Pentru că exact de-aici am pornit, am simţit pe pielea noastră acest tip de reacţie: „Nu se poate!“ Noi, însă, ne-am antrenat să suportăm şi asta. Lucrăm cîte doi şi, cînd am mers în licee, i-am selectat pe acei elevi şi profesori activi, dispuşi să-i antreneze şi pe ceilalţi, ca să construim pe ceea ce există deja. Dacă în această mare de „nu se poate“ există cîţiva „nebuni“ care încearcă să ducă lucrurile înainte, e mai bine să ne bazăm pe ei. De exemplu, la Iaşi, cei cîţiva elevi cu care am lucrat au făcut, în felul lor, un sondaj, întrebîndu-şi colegii ce ar dori să aibă în şcoală. A rezultat că dorinţa lor cea mai mare era să aibă o parcare pentru biciclete, în curte. S-au dus la director şi i-au comunicat această dorinţă, iar în două săptămîni s-a rezolvat. „Nu ne-am gîndit că e atît de simplu“ – mi-au spus ei după aceea. Înainte să comunice cu colegii şi cu directorul, li se părea că e foarte complicat...
Mulţi tineri pleacă din ţară. Sau spun că ar vrea să plece din ţară. E bine sau e rău?
În cercul nostru există mulţi tineri care au studiat în străinătate şi s-au întors. Iar experienţa din străinătate i-a făcut să înţeleagă mai bine propriile noastre valori. Aşa că i-aş încuraja pe tineri să plece şi să cunoască lumea, şi să se întoarcă apoi cu idei noi. La liceul din Cîmpulung, am vorbit cu 30-40 de elevi care se pregăteau să dea bacalaureatul. Cei mai mulţi mi-au spus că vor să plece, pentru că în România nu se poate face nimic. Şi atunci i-am întrebat: „Dar cîţi dintre voi au un vis?“ Şi am văzut doar două mîini ridicate. Nici măcar nu-şi puseseră problema. Probabil că la mijloc e frica de eşec sau probabil că e, pur şi simplu, tendinţa de a se complace în această situaţie. Mi-am dat seama că, asupra elevilor, influenţa mediului e foarte mare, mesajele negative din mass-media îi afectează foarte mult, aşa că ar trebui să fim mai atenţi la asta. Eu am trăit un an în Elveţia, unde totul funcţiona perfect, şi m-am simţit ca într-o carte poştală. Poţi să trăieşti într-o ţară perfectă ani de zile, dar fără să poţi avea o relaţie adevărată cu oamenii din jur şi cu tine însuţi. Aşa că m-am întors şi încerc să creez în jurul meu un mediu în care să respir şi să construiesc. Sigur, m-am întrebat cum ar fi dacă n-aş apuca să văd, pînă la sfîrşitul vieţii, acea schimbare pe care o doresc. Dar cred că drumul merită oricum făcut. Dacă văd 20 sau 30 de copii cărora le sclipesc ochii, sînt mulţumită. Pentru mine e important să am de-a face cu oamenii cu care am pornit această întreprindere socială şi să-mi dau seama că nu sînt singură. Cred că atitudinea pozitivă exercită un anume magnetism şi observ că tot mai mulţi oameni sînt atraşi de dorinţa de a se implica în schimbarea atmosferei din jurul lor. Am fost implicată, în ultimii ani, în jurii care evaluează proiecte de responsabilitate socială. Am văzut, cu acele ocazii, o mulţime de proiecte excepţionale, despre care nu prea ştia multă lume – căci cei care le fac nu au timp sau nu ştiu întotdeauna să comunice, să vorbească despre ceea ce fac. Asta mi-a dat încrederea că se pot face multe lucruri bune. Iar formele de implicare socială sînt diferite şi la îndemîna oricui, nu trebuie să te implici neapărat „cu normă întreagă“. Cunosc oameni – specialişti în comunicare ori contabili, de pildă – care se implică acordînd o oră pe săptămînă sau cîteva ore pe lună pentru a ajuta o organizaţie nonguvernamentală. Esenţial este nu cît timp te implici, ci ce atitudine ai, astfel încît implicarea să fie utilă.