Avem o cetate, cum procedăm?

14 octombrie 2011   TÎLC SHOW

Nu mai fusesem în Alba Iulia de mult. Nu prea aveam de ce să trec. Tocmai de aceea, plăcerea a fost dublată de surpriza unei cetăţi din care nu ţineam minte decît Catedrala Unirii şi şanţurile pline de gunoaie şi care acum mă întîmpina cu impunătoarele sale clădiri radiind în soarele de toamnă, ruine romane şi gardă imperială, cu vechea manutanţă transformată într-un hotel de un lux rafinat impecabil şi caricaturile lui Ion Barbu zîmbind de pe zidul de la una dintre intrări. Din loc de pios pelerinaj naţional anual devenise, în cei cîţiva ani de reabilitări, un spaţiu deschis şi viu. După o zi de plimbare, mi-a fost clar că Cetatea din Alba Iulia este pe cale de a deveni unul dintre cele mai bogate – şi plăcute – centre de atracţie ale României. Are tot ce îi trebuie, de la o incredibilă stratigrafie istorică, întinsă fără „pauze“ pe două milenii, pînă la peisaj şi spaţiu generos de plimbare; dar are şi oameni care ştiu să acceseze fondurile europene mai bine decît orice alt oraş de talia sa din ţară şi parteneriate public-privat care par să funcţioneze impecabil. Pe scurt, un potenţial uriaş şi promisiunea unui succes pe măsură.

Într-un fel însă, de-abia de acum începe adevărata provocare. Este extraordinar că Cetatea arată deja aşa cum arată şi va fi finalizată în curînd, dar ce facem cu ea, ca să spun aşa? Este o problemă de viziune – îmi declara unul dintre actorii principali ai acestei aventuri. Chiar aşa şi este, dar fără a mă alătura şi eu corului spontan al Casandrelor, trebuie recunoscut totuşi faptul că exact „viziunea“ este ceea ce lipseşte majorităţii edililor din România. Care este deci această viziune şi, mai ales, ce s-ar putea învăţa din ea pentru cazul altor oraşe din ţară?

Fiind vorba despre un spaţiu suprasaturat de istorie, dar şi vast şi în aer liber, principala provocare în astfel de situaţii este opţiunea între muzeu şi spaţiu public – nu în termeni de excludere reciprocă, ci de prioritate strategică. Altfel spus, ce se doreşte a fi acest spaţiu? Opţiunea „muzeu“ ar privilegia obiectivele şi vizitarea lor, din perspectiva unei patrimonializări riguroase şi vizînd în principal un public dacă nu specializat, în orice caz preocupat de domeniu. Spaţiile conexe ar rămîne, în mare parte, legături funcţionale, context secundar al unor „texte“ de referinţă. La o adică, tot ceea ce prisoseşte acestei reţele de monumente ar putea fi astfel sacrificat. Opţiunea „spaţiu public“ ar inversa oarecum viziunea, înlocuind vizita cu plimbarea şi valorificînd contextul în sine, ca spaţiu de mobilitate şi socializare, doar potenţat de punctele tari ale „obiectivelor“.

Pare simplu (şi, comparativ, mai „popular“), dar spaţiul public nu este un spaţiu plin cu public, nu este un dat, ci o construcţie socială complexă. Agora, la care continuăm să ne raportăm cu veneraţie, nu a existat acolo, în centrul cetăţilor greceşti, ci a fost o extraordinară invenţie culturală ce a cerut secole de pregătire şi a avut implicaţii pentru milenii. De asemenea, francezii nu au inventat mersul pe jos, dar sînt părinţii acelei forme spiritualizate pe care nu o poate exprima adecvat decît cuvîntul francez corespunzător: flâner. Aşa că „plimbarea“ nu este nici ea un simplu mers pe jos.

Toate acestea necesită cu adevărat viziune. Şi cîteva inevitabile opţiuni strategice preliminare: eliminarea maşinilor, trasee pietonale şi de biciclete, valorificarea şi amenajarea de spaţii verzi şi ofertă diversificată şi de calitate – de la expoziţii şi spectacole, la tîrguri şi terase. Un spaţiu public astfel animat face apoi ca plimbarea să fie cel mai scurt drum spre vizită...

O a doua provocare, oarecum complementară, se referă la cine este destinatarul strategic al acestui spaţiu. Alternativa principală (prezentă într-un fel şi în strategia de dezvoltare a municipiului Alba Iulia) este următoarea: turistul sau localnicul? Mîndria locală – şi naţională – ar tinde să-l privilegieze (aproape exclusiv) pe turist: să vadă şi străinii ce minunăţii avem noi aici! Pe bună dreptate, în acest caz. Doar că turiştii vin şi pleacă, şi perioade lungi de timp nu vin deloc. Nici măcar Parisul nu este vizitat la fel în toate lunile din an. Localnicii sînt însă la faţa locului şi, dacă se vor simţi „la ei acasă“, vor veni tot timpul. Pe de altă parte, turiştii nu sînt atraşi doar de locuri, ci şi de spiritul locului, adică de oamenii săi, şi vin cu atît mai mulţi cu cît găsesc mai mulţi localnici animînd spaţiile publice ale urbei. Altfel spus, permanenţa dezinvoltă a localnicilor în spaţiile reprezentative ale oraşului îi atrage – şi convinge – pe turişti, cel puţin la fel de mult ca locurile faimoase în care locuiesc aceştia. Mai presus de toate însă, orice oraş trebuie să fie dedicat în primul rînd locuitorilor săi, şi doar apoi străinilor care îl vizitează! Pentru aceasta, nu este suficientă istoria publică a „obiectivului“, ci trebuie respectată şi promovată cu tact şi memoria intimă a locului, acele mici elemente ce trezesc amintiri personale sau legende urbane, animate de tabieturile unor preumblări sentimentale ale localnicilor mulţumiţi.

Dacă Alba Iulia va deveni sau nu „cealaltă capitală“, aşa cum ambiţios se prezintă aceasta în proiectul său de viitor, depinde şi de acest gen de opţiuni. Dacă va reuşi însă – şi are toate premisele să o facă –, Cetatea sa ar deveni nu doar un „obiectiv“ cultural de prim rang, ci şi o pildă de care avem poate mai multă nevoie decît de orice altceva: o „success story“ care să ne aducă şi o doză de optimism în această ţară dezvrăjită.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe