Autorul unei crime feroce
O poveste şocantă a circulat prin presă în ultimele săptămîni. Cu individul care şi-a împuşcat soţia şi fiul cel mare în America, apoi s-a retras în ţara de origine, adică la mama sa de la Braşov, care l-a denunţat la poliţie.
Despre bărbaţi care şi-au omorît soţiile din gelozie am mai auzit, pe unul îl chema chiar Othello. Dar ideea că, a doua zi după ce şi-a împuşcat consoarta, individul şi-a omorît şi fiul, e ceva mult mai rar şi cu atît mai terifiant. Te duce cu gîndul la o tragedie greacă, poate la cea a Medeei. Românul din America îi întrupează, adică, şi pe Othello, şi pe Medeea. Sigur, se poate spune simplu că a fost o criză de nebunie. Dar ce nebunie... Iar partea a treia, cea a dramei în care mama decide să-şi denunţe propriul fiu, după ce află din gura lui că i-a ucis nepotul şi nora, pune capac. (Şi nu ştim dacă mama era conştientă că în Texas, pentru asemenea crime, există pedeapsa cu moartea.)
Dacă s-ar face un film după această întîmplare, ar avea toate şansele să iasă foarte prost. Pentru că, deşi s-a petrecut în realitate, povestea pare trasă de păr, e prea de tot. E unul din cazurile în care s-ar putea spune că viaţa bate filmul. Deocamdată însă, nimeni nu face vreun film. În realitate, cine ştie cum s-a putut ajunge la aşa o tragedie şi ce s-a petrecut în mintea acelui individ. Informaţiile din presă spun şi că dăduse în patima alcoolului.
În sfîrşit, trăim într-o lume în care mereu aflăm tot felul de grozăvii şi, deşi întîmplarea aceasta, auzită cu o ureche la un post de radio, mi-a atras atenţia prin tragismul ei neobişnuit, după puţin timp am uitat-o. Consternarea a venit abia zilele trecute, cînd un prieten mi-a atras atenţia asupra numelui protagonistului: Camil Mătase. Vai de mine, păi ăsta a fost coleg de armată cu noi. Am fost chiar în acelaşi pluton, timp de nouă luni, 30 de inşi am dormit în dormitor cu el. M-am uitat la pozele de pe Internet: chiar el, puţin încărunţit. Ce mică e lumea! În armată, tipul era cam ciudat, dar, evident, nu-ţi puteai imagina unde va ajunge. Avea o privire uşor absentă, părea că ar cîntări mereu în minte ceva important şi nu te privea niciodată în ochi. Nu avea nici un pic de umor, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată zîmbind, doar un soi de rictus îi apărea uneori pe sub mustaţă. Era tipicar şi lent în mişcări. Îşi aranja părul, sau mai degrabă parcă-l pipăia cu palma întinsă şi degetele lipite. Un gest pedant. Şi de mustaţă avea o deosebită grijă, o atingea mereu cu degetele, parcă îngrijorat să nu cumva să i se zbîrlească. Dar despre acea mustaţă, toţi camarazii lui de dormitor avem o amintire de neşters. Probabil că felul lui de-a fi, puţin altfel, ne-a provocat să-l tot luăm peste picior. Un coleg mai băşcălios îl întreba cum de se poate să aibă un nume aşa incredibil – Mătase Camil –, care, spunea el, făcea de prisos orice poreclă. Fiindcă primea orice glumă la adresa lui cu o morgă stupidă, bineînţeles că acestea s-au înteţit. Aveam 18 ani şi se ştie ce răi pot fi, în unele cazuri, colegii de armată. Într-o zi, cineva a lansat ideea că ar trebui să-i radem mustaţa, cea pe care o îngrijea atîta şi care-i dădea acea prestanţă ridicolă. Şi o zi întreagă, la muncile de prin unitate, la instrucţie şi la masă, cu toţii am fredonat în cor nişte versuri inventate ad-hoc, pe celebra melodie „For He’s a Jolly Good Fellow“: „Noi îi vom rade mustaţa / Noi îi vom rade mustaţa / Noi îi vom rade musta-a-ţa... / mustaţa lui Camil.“ El ne auzea şi îngrijorarea de pe figura lui creştea. La minute bune după ora stingerii, cineva a dat semnalul la care am tăbărît cu toţii pe el, să facem ceea ce zisesem. Am aprins brusc lumina. Nu voiam decît să rîdem şi probabil că, dacă ar fi rîs şi el, totul s-ar fi terminat aşa. Dar ne aştepta ţinînd în mînă o unghieră care avea şi o mică lamă ascuţită, de vreo trei centimetri. Cu o căutătură cruntă, ne ameninţa că ne taie. Ca spectacolul să fie deplin, unii dintre noi îşi trăseseră pe cap feţe de pernă albe. Arătau ca Ku Klux Klanul. Liderul informal al momentului avea faţa acoperită cu un sac negru, nu ştiu de unde-l găsise. Zicea că e „călăul“. „Condamnatului“ i s-a smuls unghiera din mînă şi a fost imobilizat. „Călăul“ s-a apropiat, dar „condamnatul“ se zbătea şi ţipa atît de tare că ne-am cam speriat. Am simţit că ne cam întrecusem cu gluma. El o luase prea în serios. „Călăul“ a apucat să-i ciuntească uşor un colţ de mustaţă şi l-a lăsat în pace. Locotenentul major a aflat imediat isprava noastră şi, drept pedeapsă, ne-a obligat pe toţi cei din companie care purtam mustaţă (printre care mă număram şi eu) să ne-o dăm jos.
Astăzi, se poate face remarca: „Vedeţi unde l-aţi adus? Poate că şi trauma pe care i-aţi provocat-o atunci şi-a pus amprenta asupra evoluţiei lui ulterioare.“ Dar pentru noi a fost o simplă joacă, nu ne-am gîndit să-l traumatizăm. Astăzi, avem revelaţia şi că n-am ştiut ce riscam. Dacă nebunia de acum i se declanşa atunci, cine ştie dacă nu ne-ar fi împuşcat pe toţi, ca să se răzbune. Camil avea acces la arme, făcea de gardă înarmat cu un kalaşnikov plin de gloanţe, participa la trageri. Numai că şi aici avea o problemă. Era soldatul de pomină, veşnic împiedicat, iar păţaniile lui făceau hazul întregii unităţi. Într-o noapte, surprins dormind în gardă, s-a speriat şi a încercat să-i someze regulamentar pe cei veniţi în control, dar, la o privire mai atentă, s-a dovedit că ţinea arma invers, cu patul spre ofiţerul de serviciu şi cu ţeava proptită în propriul umăr. La trageri, nu numai că nu nimerea ţinta, dar ba îi sărea în sus manşonul închizător al pistolului, ba i se bloca pe ţeavă cartuşul, ba, pur şi simplu, percuţia nu mai funcţiona şi el îndrepta arma spre locotenent, tot apăsînd pe trăgaci, ca să-i demonstreze că nu mai merge... Dar poate că, după tot ce s-a întîmplat, asemenea detalii sună nepotrivit, mai ales că în momentul crimelor a ştiut, se pare, să folosească arma perfect.