Auraş

Am înţeles ce înseamnă să fii ţigan atunci cînd Auraş, frumoasa blocului, de vîrsta mea, mi-a spus că nu are voie să se joace cu mine pentru că ţiganii sînt plini de păduchi şi o bate maică-sa. Să fiu rom era binişor, ­căci eram rom în sat la bunica. „Ţigan“ însă era o nenorocire care mi se întîmpla în oraşul ăsta mare şi plin de străini.

Am plîns rău, cel mai rău, din cîte îmi amintesc. Ştiu că tot atunci mi-am dat seama că emoţiile le simt în inimă mult mai tare decît în cap.

Mama a încercat să mă împace şi mi a cîntat povestea cu ursul brun care, în cele din urmă, după ce se chinuie îndeajuns, e acceptat de urşii albi. Mama a fost destul de dură pe partea asta şi nu a vrut nicicînd să îmi audă scuzele pentru eşec. Mi-a repetat în neştire că, dacă eşti chiar bun, nimeni nu poate să ignore asta. Doar că trebuie să fii mult mai bun decît bun pentru ca românii să ne accepte ca fiind buni. Că trebuie să muncesc mai mult şi, mai ales, constant. Ea a muncit infernal toată viaţa. Asta cu muncă multă şi constantă mi-a rămas bine înfiptă în cap.

Efectul negativ a fost nesiguranţa. Nu am ştiut nicicînd dacă sînt îndeajuns de bun. Nu am fost nicicînd sigur dacă voi fi sau nu acceptat ca fiind îndeajuns de deştept, de profesionist sau de român. Nu mi-am dat seama dacă trebuie să mai încerc sau să mă opresc din a încerca. Nu am ştiut de multe ori dacă evaluarea mea a fost una bazată pe culoarea pielii sau pe ceea ce ştiam sau ceea ce am făcut. A fost cam chinuitor, mai ales că tata ura ţiganii rău.

În liceu am avut colegi tare faini. Oameni care s-au purtat super-bine cu mine şi cărora nu am ştiut să le mulţumesc cum trebuie. Am prins un pic de încredere. Şi în facultate a fost bine, în ciuda faptului că, după 1990, rasismul în România a cam explodat. Colegii mei nu mă vedeau ţigan şi mulţi nici măcar nu îşi doreau să mă vadă altceva decît român. Am trecut prin îndeajuns de multe incidente oribile datorate culorii pielii mele.

Am devenit unul dintre cei mai tineri manageri din oraş şi m-am bucurat de încrederea şi respectul celor cu care am lucrat. Mi-a fost tare frică să nu fiu perceput ca hoţ. Am făcut tot ce am putut, tot timpul, ca să evit să am contact cu bani în mod direct şi să fac totul cît se poate de transparent. La un moment dat, patronul firmei mi-a spus că sînt un idiot, că singurul din întreaga firmă care se îndoieşte de cinstea mea sînt eu. Un an mai tîrziu, la o întîlnire cu furnizorii, pe care o conduceam împreună cu patronul, după o mică pauză, unul dintre ei a anunţat că şi-a pierdut telefonul. Era o cărămidă Nokia care costa cît jumătate de apartament. Zvonul că eram ţigan era deja bine răspîndit, îndeajuns de răspîndit încît pînă şi patronul firmei era văzut ca fiind ţigan. Toată lumea s-a uitat spre mine. Omul a plecat furios, convins fiind că ţiganii i-au furat telefonul. Era în maşină. Nu şi-a cerut niciodată scuze, dar nici nu am mai lucrat cu el.

Acum sînt într-o situaţie cel puțin ironică. Atunci cînd fac lucruri bune, lumea crede că sînt excepţionale, iar cînd fac ceva prost, mi se trece cu vederea. Sau, din nou, e o sechelă din copilărie. Îmi este tare drag de România. Mi se pare ca sînt răsfăţat de o mulţime de oameni incredibil de buni şi de deştepţi.

Acum cîteva săptămîni am fost la o cină cu domnul Pleşu. L-am ascultat povestind despre Nichita Stănescu şi sper că nu mi-au curs balele vizibil, pentru că mai vreau să îl ascult de cîteva sute de ori, că e plin de poveşti. Mă întreb, încă, dacă faptul că sînt băgat în seamă (din punctul meu de vedere, nemeritat) de oameni ca domnul Pleşu vine ca o urmare a aşteptărilor mult mai mici de la romi decît de la români. Însă, imediat după ce îmi pun întrebarea, mă gîndesc că e jignitoare pentru oamenii ăştia senzaţionali şi că denotă o problemă structurală a mea.

Mama nu se vaită. Pentru ea întotdeauna a părut că nimic nu e imposibil. Un ghemotoc de om care lua hotărît făraşul de fier să îi spargă capul lui taică-miu cînd ăla, beat, depăşea limitele (foarte relaxate, de altfel) dejecţiilor verbale rasiste. O singură dată i-am împărtăşit gîndurile mele despre cum este să fii „țigan“ de succes. Mi-a spus, dur, să las tîmpeniile şi să îmi văd de treabă. Mama şi-a omorît emoţiile. A fost soluţia ei pentru a supravieţui abuzului continuu. S-a refugiat în muncă şi în creşterea noastră şi a trăit complet anesteziată toată viaţa. Supapa ei este în religie.

Acum o săptămînă am fost pentru o oră în mijlocul unei familii. Toate femeile din familie, mama, mătuşa şi fiica, au super-succes din punct de vedere profesional. Cele două surori seamănă mult cu mama. Fiica are tenul mai deschis. Numele de familie e cam de romi. Emoţional, toate sînt praf. Probabil şi ele ştiu povestea cu ursul brun care trebuie să se chinuie pentru a fi acceptat de urşii albi. Tatăl lui Auraş era şi el cam brun şi, cel mai probabil, maică-sa compensa. Auraş a rămas o frumuseţe. Nimeni, în Craiova, nu cred că ar putea să îşi dea seama dacă e romnie sau nu.

8 Aprilie e Ziua Internaţionala a Romilor. Ar fi fain să ne urăm „La mulţi ani!“ oricît de neromi ne-am crede. Bahtalo ohto Avrilo savorenge!