August: tablou decanal
Uşa biroului decanului fu deschisă abrupt. Din cadrul ei, bătrînelul tremurător (care ţinea în mînă ceva ce aducea a tablou) începu să vocifereze piţigăiat: „Da, da’ domnul academician Preoţescu unde-i?“ Decanul îl recunoscu imediat pe pictorul octogenar Maimuţeanu, cîndva un personaj boem cu oarece notorietate în urbe. Răspunse (puţin îngrijorat de intempestivitatea vizitei): „Presupun că vă referiţi la domnul academician Preoţescu de la Facultatea de Fizică. Aici vă aflaţi la Studii Economice…“ „Da, da’ eu am fost la Fizică şi nu-i nimeni…“ „Păi, poate pentru că ne găsim la mijlocul lunii august“, încercă profesorul o subtilitate, dar reveni repede, precizînd politicos: „Azi am trecut întîmplător pe la cabinet“. „Da, da’ vă rog să-mi spuneţi cînd ajunge domnul academician la birou!“ „Stimate domn“, renunţă decanul brusc la ideea subtilităţilor, „este vacanţă şi, în plus, domnul academician Preoţescu s-a pensionat în urmă cu şase ani. Mi-e greu să cred că trece des pe la şcoală, chiar şi în plin semestru. Încercaţi la Academie!“ „Da, da’ vă rog să-mi daţi numărul de telefon al domnului academician Preoţescu!“ „Nu-l am, domnul meu, noi sîntem Facultatea de Economie, profesorul respectiv a lucrat la Fizică!“ „Da, da’ încercaţi cumva să-mi procuraţi numărul! Vreau neapărat telefonul lui!“
Bătrînul a înaintat, bălăbănindu-se, şi s-a aşezat pe un scaun. Decanul privi cu disperare în jur. Se ridică – bălăbănindu-se la rîndul său, ar fi observat cineva cu privire ageră – şi intră în cabinetul secretarelor, unde moţăia toropită o doamnă. Femeia tresări violent, neaşteptîndu-se să vadă pe cineva pe acolo, în „permanenţa“ pe august, şi cu atît mai puţin pe decan. Acesta o rugă să dea un telefon la Fizică şi să încerce să obţină numărul de mobil al academicianului Preoţescu. „Imediat, dom’ decan!“, se execută secretara. Decanul aşteptă în biroul ei rezultatul apelului, întrucît imaginea din propriul cabinet – pe care o percepea discret, cu coada ochiului, prin uşa întredeschisă – începea să devină halucinantă. Pictorul Maimuţeanu îşi scosese, tremurător, dantura falsă şi acum o contempla adînc, de parcă ar fi fost o piatră preţioasă. Un spasm puţin mai sofisticat şi terifiantul obiect ar fi ajuns pe podea ori, Doamne fereşte, gîndi speriat decanul, pe masa lui de lucru. „Dom’ decan“, îl scoase secretara din macabra reverie, „nu răspunde nimeni, îmi pare rău!“ Decanul porni ferm spre Maimuţeanu, decis să lase civilitatea la o parte şi să-l dea afară, lipsit de remuşcări. Apropiindu-se, inima i se înmuie însă complet, aşa cum păţea mai mereu în astfel de situaţii.
Pictorul se uita la el apos, molfăindu-şi limba cu gingiile şi cu buzele într-un mod atît de dezgustător încît – raportîndu-se şi la natura straniei întîlniri – decanul avu senzaţia că privea o pînză de Bosch. Se gîndi chiar la incongruenţa detaliilor din peisaj. Limba lui Maimuţeanu părea imensă, revela disproporţii monstruoase în relaţie cu întregul. Un om atrofiat fizic pe majoritatea planurilor era, iată, posesorul unei limbi magnifice, care se dezvoltase, după toate aparenţele, paradoxal, pe măsură ce
îmbătrînise. Noţiunea asta îi suna foarte corect: aparţinătorul ei. Într-adevăr, în ipostaza amintită, Maimuţeanu arăta ca o anexă, ca o prelungire a limbii şi nu invers! Zise învins: „Nu răspunde nimeni! Voi încerca eu să-l sun direct pe decanul lor – poate îl prind şi mă ajută.“ „Da, da’ încercaţi, vă rog! Vreau telefonul lui Preoţescu neapărat!“ Luă celularul şi sună. Surprinzător, la al doilea impuls, colegul deschise: „Mircea, iartă-mă că te deranjez în concediu. Eşti în ţară?… Aoleu, în Canada? Mii de scuze! E o urgenţă, nu ştiu dacă mă poţi ajuta… Să-ţi zic? Da? Mulţumiri nenumărate! Rămîn dator pe viaţă. Am nevoie de numărul de telefon al academicianului Preoţescu. Un sms, te rog mult! Eşti nemaipomenit, fac cinste cînd ne întîlnim. Aştept. Şedere plăcută, numai bine!“
În aproximativ un minut, aparatul scoase un
scurt, anunţînd sosirea mesajului salvator. „Da, da’ vă rog să faceţi rost de numărul academicianului Preoţescu! Da, da’ vreau la baie şi nu pot pleca fără să vorbesc cu Magistrul.“ Decanul îi aruncă o privire îngrozită lui Maimuţeanu şi începu să butoneze, cu viteză de scelerat, pe telefon. Simţise, cu cîteva secunde mai devreme, că un miros ciudat pătrunsese în reţeaua de aer condiţionat. Se ruga din tot sufletul să nu fie ceea ce bănuia el. Scrise pe un colţ de hîrtie, cu trepidaţii cardiace, numărul primit prin sms. Întinse biletul lui Maimuţeanu (care îşi băgase, între timp, proteza dentară la loc, în gură), evitînd să-i atingă degetele. „Uitaţi aici numărul domnului academician. La revedere şi toate cele bune!“ Pictorul apucă neîncrezător foiţa şi, după o scurtă ezitare, spuse la fel de piţigăiat: „Da, da’ vă rog acum să-l sunaţi! Numaidecît, numaidecît!“ În transă, decanul apucă telefonul şi tastă, cu dexteritate, numărul de pe hîrtia returnată violent de bătrîn. „Domnul academician? Vă salut! Sînt decanul de la Economice… Cum, sînteţi în Anglia? Iertare! Numai un minut, vă rog! Cineva e în birou la mine şi vrea să vă vorbească… Să trăiţi!“ Întinse mobilul pictorului care, din motive inexplicabile, se aplecă peste birou, iradiind miasme tulburătoare.
„Da, Magistre, am venit să vă vînd un tablou cu 5000, dacă s-ar putea“, strigă el asurzitor. „Alo, alo! Magistre…“ Îndepărtă telefonul de ureche şi-l privi cu suspiciune. „Da, da’ nu vorbeşte nimeni!“ Apoi, fără să mai aştepte reacţia decanului, zise: „Da, da’ m-am răzgîndit. Vreau să cumpăraţi dumneavoastră tabloul!“ Răsuci pînza – pînă atunci ascunsă ochilor indiscreţi – şi dezvălui o caricatură grotescă, gen
în prelucrarea „artistică“ a lui Mr. Bean. Decanul se holbă prostit la pictură şi întrebă blajin: „Pot să plătesc şi cu cardul?“
Istoreme