"Atenţii" în varianta coreeană
La hotel în Seul, după prea multe ore de zbor fără ţigări, fac rapid formalităţile de cazare. Organizatorii vizitei ne spun să ne adunăm într-o mică sală de conferinţe să discutăm detaliile programului. Pe masă, în dreptul fiecărui scaun, găsim cîte un mic pachet frumos ambalat. Desfacem: un breloc şi o mică tabacheră, cu sigla hotelului. Colegii mei, europeni vestici, trag repede concluzia: coreenii ştiu să-şi facă reclamă! Şi nu se termină aici. După ce aflăm programul vizitei, apare brusc o nouă serie de pachete cu alte mici cadouri, de data asta chiar de la organizatori. Cu reţineri ca să nu jignească, o portugheză întreabă de ce. Răspuns: „coreenilor le place să facă cadouri şi astfel vrem să vă arătăm că sînteţi bineveniţi“. Eu – cu gîndul exersat automat la „atenţie“ şi alte formule româneşti-orientale.
A oferi cadouri, mai mici sau mai mari, este o adevărată cultură în Coreea de Sud şi nu de puţine ori străinii, mai ales oficialii europeni ori americani sînt puşi în încurcătură. Imaginaţi-vă reacţia unui oficial german, venit să negocieze cu cei coreeni, cînd se trezeşte cu un val de cadouri peste tot unde se duce. La fel de vizibilă este cultura împrumuturilor, între rude şi prieteni, mai ales. Iar problemele apar cînd nu mai e clară limita dintre cadou, împrumut şi mită. Anul trecut, un nominalizat la o funcţie oficială înaltă a fost nevoit să se retragă după ce a ieşit la iveală că a „împrumutat“ o sumă uriaşă.
Să fii pus în faţa unui cadou, de orice fel, de la o cină la un obiect presupune să te arunci într-un hăţiş de manevre cît mai politicoase, care să te scoată cu faţa curată, într-o cultură a ambiguităţii. Lege: orice cadou trebuie refuzat de cel puţin patru ori înainte de a fi acceptat, iar cel care îl oferă trebuie să insiste tot de cel puţin patru ori. Cadoul este atît de omniprezent în relaţiile sociale, încît devine neclar ce este mită şi ce este cadou. Conform legii, într-un astfel de caz adus în faţa justiţiei, pentru ca cineva să fie acuzat că a dat mită, trebuie demonstrată „reciprocitatea“, că a căpătat un avantaj de la cel care a primit cadoul. Dar şi aşa, e greu de demonstrat vinovăţia, cîtă vreme prevalează „spiritul prieteniei şi cultura ajutorului“ invocate de părţi. Paradoxal, într-o economie extrem de modernă şi dinamică încă persistă obiceiul împrumuturilor personale. Şi ele se încadrează în ceea ce coreenii numesc „cultura prieteniei şi ajutorului“. Băncile sînt la tot pasul, şi pline mai ales vara, cînd oamenii intră să se răcorească pentru cîteva minute sub aparatele de aer condiţionat. Dar cînd nu au nevoie de răcoare, pentru coreeni este în continuare extrem de răspîndită practica împrumuturilor de la rude, prieteni, colegi de muncă, fie ei şefi ori subalterni. Ce îi năuceşte pe bancheri este că dobînzile la împrumuturile private sînt mult mai mari. Dar pentru coreeni, dobînda mare păleşte în faţa lipsei de complicaţii, hîrtii, aprobări, adeverinţe şi mai ales în faţa lipsei impozitelor. Şi cum totul are la bază cuvîntul dat, pedepsele pentru neplată ori întîrzieri sînt pe măsură… nici vorbă de renegocieri ca la bancă. Pedeapsa înseamnă cel puţin sfîrşitul social, pierderea onoarei, a credibilităţii. Un paria de la care toţi îşi întorc ochii, izolat social, un paria a cărui familie este şi ea marcată de ruşine. Nu sînt puţine cazurile în care cei astfel dezonoraţi au ales să părăsească ţara.
Avalanşa de cadouri nu înseamnă însă, neapărat, că în spatele oricărui gest se ascunde corupţie. Ca şi în Orientul Mijlociu, un vînzător coreean fericit de încîntarea turistului oferă cîte o mică „atenţie“, iar cultura, dacă nu a prieteniei, cel puţin a amabilităţii este de necontestat.
Carmen Gavrilă este jurnalistă la Radio România.