Atentat la pudoare

2 septembrie 2015   TÎLC SHOW

În a doua jumătate a anilor ’80, ajunsese faimoasă, printre redactorii din presa studenţească ieşeană, o contabilă-şefă din structurile UASCR, doamna Duminică, însărcinată cu autorizarea cheltuielilor de tipărire a revistelor

şi

Doamna Duminică – pe atunci, o femeie în jur de patruzeci şi cinci de ani – era prezentabilă, cu

chiar, aş zice retrospectiv. Ne aborda pe noi, redactorii-studenţi care ajungeam în biroul ei pentru semnătură, într-o manieră plăcut mămoasă, dar mămoasă, nu ştiu cum să spun corect, într-un sens oedipian (specific Iocastei, în relaţia sa cu regele Tebei, înainte ca acesta să fi aflat cumplitul adevăr al căsătoriei cu propria mamă!). Doamna aviza în două secunde solicitările noastre financiare.  Era, cum „se metaforiza“ frecvent în epocă, „o bomboană“ de şefă. Te lua cu „puişor“ şi „mămică“, numai nu te mîngîia pe cap de drag! „Cum merge treaba, puişor?“, „Ai terminat sesiunea cu bine, mămică?“ şi aşa mai departe. Apoi venea surpriza. Tu, redactorul-student, nu puteai să te retragi ca un nesimţit, în contextul unui asemenea val de mărinimie, şi aveai, bineînţeles, decenţa să-i adresezi o întrebare protocolară similară: „Dar dumneavoastră cum o mai duceţi, doamnă contabilă-şefă?“. Ei, aici logica planurilor se rupea abrupt. Doamna Duminică – la fel de prietenoasă ca la început, de parcă formalitatea conversaţiei nu ar fi fost tulburată cîtuşi de puţin – răspundea, invariabil, că avea mici probleme de sănătate. 

Cum aţi fi procedat, auzind precizarea? Evident, aidoma bietului student care reacţiona automat: „Vai, îmi pare rău, sper că nu este nimic grav!“. „Oh, nu!“, revenea economista cu naturaleţe. „Am o …!“ Nu te supăra în acest punct, iubite cetitorule, însă trebuie să atenuez şocul replicii cu scurta mea intervenţie savantă. Suferinţele doamnei Duminică proveneau întotdeauna din zona sexuală. Organele sale femeieşti ar fi putut fi folosite, la rigoare, drept studiu de caz, în facultăţile de medicină din ţară, la cursul de ginecologie, capitolul

„Am o hemoragie disfuncţională!“, detalia contabila dinaintea studentului năucit (o menţiune: presa studenţească rămînea un teritoriu aproape exclusiv masculin în deceniile respective, aşa încît peste 90% din interlocutorii loviţi cu leuca în cap ai doamnei Duminică erau băieţi!). „Mă supără o durere intermitentă de ovare!“, „Simt nişte vagi înţepături vaginale!“, „Mă jenează puţin spasmele uterine!“, „Mi s-au dilatat, uşor suspect, trompele!“ etc., etc. Redactorul dialoghist, opinist sau politehnist abia mai reuşea să-şi adune hîrtiile de pe masă, tremurînd din toate încheieturile. Îndreptîndu-se împleticit spre uşă, adăuga, eventual, cu voce pierită: „Să vă duceţi neapărat la un doctor! Sărut mîna!“. „Am să mă duc, am să mă duc, mămică! La revedere, puişor!“, încuviinţa şefa economică, învăluită de un aer abătut-enigmatic, de Diotimă surprinsă în transă filozofică. 

Neîndoios, originala doamnă Duminică devenise un subiect fierbinte de dezbatere în şedinţele de redacţie ale tinerilor jurnalişti. Dilema părea una de raportare. Ce ascundeau, de fapt, insolitele sale confesiuni? O boală genitală reală, al cărei impact psihic o determina pe suferindă să dezvolte indiferenţă faţă de codurile de pudoare ale sistemului? O formă de nimfomanie adaptată la decorul comunist? O psihopatie cu bizare compulsii de ordin sexual? O „mămoşenie“ autentică, inaderentă la circumstanţe? Psihologii, antropologii, analiştii (literaţi, istorici, logicieni), dar, mai ales, băieţii (cu hormonii vîjîind sălbatic de atîta castitate ceauşistă) din noi ieşeau vulcanic la suprafaţă şi perorau academic pe tema misterioasei afecţiuni a doamnei Duminică. Toate pînă într-o zi, cînd Mitică, un coleg dialoghist, s-a ridicat demn în picioare şi ne-a zis: „Băi, lumea asta se împarte în viteji şi în laşi, în

şi în

(o, tempora, reperele existenţiale ale studenţilor încă mai erau personaje precum Beowulf şi Falstaff, iar nu „cantautori“ precum Adi Minune şi Vali Vijelie! –

). Unii acţionează, alţii teoretizează. Eu sînt Beowulf şi refuz să fiu teoretician! Voi lămuri lucrurile cu proxima ocazie“. Aterizat curînd în biroul împricinatei, colegul a fost servit, desigur, cu destăinuiri cruciale. Distinsa funcţionară suferea, mai nou, de „nişte fulgerări pelviene difuze, care îi cauzau o zbatere ritmică şi deloc confortabilă a vaginului“. Mitică a răspuns scurt, respectuos şi viril, cu aceeaşi solemnitate cu care ne vorbise şi nouă despre „beiulfi“ şi „falstafi“. 

„Stimată doamnă, deoarece conversaţi cu mine atît de apropiat, am hotărît să vă cer permisiunea să vă iubesc fizic!“ Iartă-mă din nou, iubite cetitorule, că „am tălmăcit“

dialoghistului beowulfian în stilul doamnei Irina Margareta Nistor (cea care căpătase o imensă popularitate, în comunism, pentru efortul său de dublare a majorităţii filmelor înregistrate pe casetele video de contrabandă)! Am făcut-o din nostalgie, amintindu-mi cum, atunci cînd protagonista urla la protagonist ca o leoaică dezlănţuită – „Fuck me, fuck me, you fat son of a bitch!“ –, Irina Nistor „transla“ calmă: „Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubitul meu puternic!“. Să convenim împreună, cu esopică decenţă, că Mitică a cerut permisiunea doamnei Duminică de

într-o manieră ceva mai frustă şi mai colocvială totodată. În sfîrşit, concluzia este interesantă. După o clipă de stupoare, în care redactorul-student va fi savurat cutezanţa luptătorului neinhibat de teorii pernicioase, anticipînd, concomitent, izbînzi erotice delicioase, norii infernului s-au rupt demenţial peste contabilitatea uasecistă. Injuriile folosite de femeia ultragiată sînt – şi ele – intraductibile. Reţinem doar anchetele care au urmat şi inevitabila exmatriculare a Beowulf-ului postmodern. 

Istoreme

Mai multe